Data publicarii: 09.12.2009 20:16:00
Nicolae Labiş a fost iniţiatorul Mişcării de Rezistenţă anticomunistă în România. De aici avea să i se tragă moartea. În noaptea
de 9 spre 10 decembrie 1956, a fost lovit de un tramvai – conform
versiunii oficiale. În realitate a fost un atentat, pus la cale de
Securitate şi executat la ordin. Poetul a supravieţuit până pe 21
decembrie, la Spitalul de Urgenţă Floreasca…
Perfid şi cinic construită şi dusă la îndeplinire din ordine nescrise, această crimă nu permite nici acum, la peste 50 de ani, o cercetare completă. Documentele au fost distruse sau microfilmate, au
fost puse pe durată nelimitată în seifurile care ascund secrete murdare
"de interes naţional". Să ucizi un viitor foarte mare poet al ţării,
înzestrat cu daruri celeste, adăpându-se cu lăcomie din sevele pure ale
acestui pământ, brusc dumerit asupra jugului, minciunii şi ororii,
precis de neînduplecat, nu e un lucru simplu: urmele, oricât le-ai
îngropa, ies mereu şi mereu la suprafaţă şi, ca în basmele ezoterice,
sângele tânăr cere izbăvirea.
Mă număr printre puţinii martori care se mai află în viaţă, colegă de grupă, prietenă şi părtaşă la aceleaşi frământări ale poetului în ultimul lui an de existenţă - tumultuosul şi sângerosul 1956, când doar
pentru o clipă am trăit iluzia libertăţii. Această fericire m-a
transformat în martor incomod şi "nociv". În realitate, nu aveam nici pe
departe carisma şi puterea lui de luptător. Am fost aleasă însă ca
exemplu, arestată şi condamnată, pentru că am organizat şedinţe
"conspirative", "contrarevoluţionare", la care a participat şi poetul
Nicolae Labiş. Aceeaşi soartă a avut-o şi colegul şi prietenul nostru
comun Aurel Covaci, care-l adăpostea pe poetul fără locuinţă şi bani
Nicolae Labiş.
Campania de înfricoşare prin şantaj, schingiuire, condamnări fără drept de apel, lipsiri de drepturi civile a fost atât de aberantă, încât ne-a amuţit, pe unii pentru vecie. Aurel Covaci, devenit în 1962 soţul
meu, mi-a propus să nu vorbim, să îngropăm în adâncul nostru această
cutremurătoare taină.
"Pasărea cu clonţ de rubin"
Familia poetului a ştiut adevărul de la început. Răpus pe patul de la Spitalul de Urgenţă, el le-a mărturisit tatălui său şi câtorva prieteni
apropiaţi că a fost împins între vagoanele tramvaiului şi că-l cunoştea
pe executant. Singura mărturisire, din zorii zilei de 10 decembrie,
dictată lui Aurel Covaci, care fusese chemat la dorinţa lui Nicolae
Labiş de o voce anonimă, cu un uşor accent rusesc (vocea Mariei Polevoi -
dansatoare, n. 1919 în Basarabia), transmite concluzia cum nu se poate
mai clară că necruţătoarea "Pasăre cu clonţ de rubin" a doctrinei
comuniste s-a răzbunat pentru nesupunerea lui şi l-a strivit. Cu ironie
amară trage speranţa că urmaşii pajurei vor găsi prin ţărână urmele
poetului Nicolae Labiş, care "va rămâne o amintire frumoasă".
Ultimele trei cuvinte, acel vaer atât de lucid şi disperat, au rămas în manuscrisul original, tăiate de Aurel Covaci la cererea celui care urma să plece demn, împins în abisul morţii de cei pe care i-a crezut că
au suflet şi idealuri.
Mă voi rezuma în textul de faţă doar la ceea ce cunosc despre cum s-au petrecut hărţuirea, lupta şi soluţia finală dintre poetul Nicolae Labiş şi organele Securităţii statului în toată ierarhia lor în cele
trei luni ale toamnei anului 1956.
Răzvrătitul înconjurat de informatori inocenţi
De cum a venit, atras de mirajul Capitalei în anul 1952, tânărul Labiş, romantic revoluţionar, cum se spunea pe atunci, încercând să scrie în
pas cu cerinţele epocii, a înţeles că îndrumarea falsă şi restricţiile
care i se impuneau nu pot fi admise. Inteligenţa scotocitoare, talentul
debordant au declanşat ura şi invidia colegilor de la Şcoala de
Literatură (Nicolae Stoian, Gh. Tomozei şi alţii), dar, mai ales, din
partea responsabililor cu "tinerele talente": M. Beniuc, Marcel
Breslaşu, Gogu Rădulescu, Mihai Gafiţa ş.a. Pentru că Labiş nu s-a
supus, a refuzat oblăduirea cuiva, consider că, de atunci a început să i
se constituie dosarul de urmărire. Directorul Şcolii de Literatură îl
credea pe Labiş "un rătăcit" cu idei "dăunătoare" şi crevnd în jurul lui
o reţea informativă dintre colegi, obligaţi, de spaimă, din laşitate
sau din dorinţa de parvenire, să scrie şi să depună regulat note
informative despre lecturile interzise, ideile răzvrătite şi tot ce
părea suspect la acest ciudat coleg cu aspect de copil năstruşnic şi
generos. Concret, se perindă sancţiunile, tentativele de exmatriculare
din şcoală sau UTM, consemnarea la domiciliu, percheziţiile în camera de
la cămin, urmate de confiscarea cărţilor interzise. A continuat
interzicerea textelor şi a prezenţei lui la Festivalul Mondial al
Tineretului - Bucureşti 1953. În marea lor ură şi prostie, colegii şi
"victima" l-au pârât pentru "tentativă de viol" asupra naivei Doina
Ciurea. Doar M. Sadoveanu, care-l simpatiza, l-a mai putut salva de
sancţiuni.
Alaturi de colegii de la Scoala de Literatura
Cabala activiştilor şi lista neagră a lui Gogu Rădulescu
Ne apropiem de anul 1956, când poetul Nicolae Labiş se hotărâse să termine cu "coproducţiile" şi să pornească pe drumul propriu, fără
îndrumători şi închistări în lozinci triumfaliste. Într-un interviu dat
la Radio în 1956 lui Titel Constantinescu, el numeşte perioada Şcolii de
Literatură "Treapta limpezirii". Citez:
"În această etapă m-am format prin luptă. Dogmatismul, birocraţia, iată nişte scorpii care circulau cu violenţă pe atunci în domeniul fraged al tinerei noastre literaturi... dar nu m-am închinat cum, vai,
au făcut-o unii colegi nimerniciei...".
Labiş primeşte riposte dure: La Plenara secţiei de poezie de la 29 mai 1956, în referatul lui M. Petroveanu (soţul Veronicăi Porumbacu) îi caracterizează poeziile ca dominate de "apăsare şi tristeţe lipsită de
obiect", iar Mihu Dragomir îl acuză de "asimilarea excesivă a unor poeţi
dintre cele două războaie (Ion Barbu şi Tudor Arghezi), ca apoi, la
primul Congres al Scriitorilor din iunie 1956, să-l învinuiască de
"snobism, evazionism, influenţe ale ideologiei burgheze, infiltraţii
liberaliste, slabă pregătire ideologică, lipsă de contact cu realitatea,
precum şi confuzii cu privire la raportul dintre libertate şi
îndrumare".
Atmosfera de suspiciune, intrigile din tagmă, piedicile puse sub diverse pretexte la publicarea volumului aşteptat şi a unor poezii trimise la reviste, lipsa de bani îl izolează, dar cel mai mult îl
înspăimântă chemările la ordin cu ameninţări din partea Securităţii.
Ştia că este trecut pe "lista neagră" întocmită de Gogu Rădulescu
(prezent în tribună până în ultima zi a lui Ceauşescu), care primise de
pe atunci sarcina ca, sub pretextul unor discuţii sincere" cu tinerii
scriitori, să afle şi să informeze Securitatea ce idei duşmănoase îi
frământă în taină.
"Labiş a fost ales pentru a exemplifica urmările posibile ale nesupunerii", declară cu toată răspunderea ziaristul şi apropiatul prieten până la moarte, Portik Imre, în memoriile sale postume, apărute
abia în anul 2005, după părerea mea, cea mai autentică, dezinteresată şi
bine informată consemnare dintre cele apărute până acum.
Cu Gheorghe Tomozei
Presentimentul morţii
Pe parcursul anului 1956, cred că prin vară, se mută de la adresa de pe Str. Odobescu, unde locuiau în comun fraţii Raicu, D. Carabăţ, Gh.
Mărgărit (sporadic mai dormea şi pe la Ion Băeşu sau Lucian Pintilie).
Ceruse o cameră de la Uniunea Scriitorilor, dar nu primeşte. Colegul
său, mai în vârstă cu trei ani, Aurel Covaci, generos şi ocrotitor, îi
oferă să împartă, ca între fraţi, camera cu chirie de la ICRAL de pe
Strada Miletin nr. 14. Dormeau într-un pat, îşi împărţeau bruma de
mâncare, ţigările şi paharul de vin, dar mai ales nedumeririle, spaimele
şi hotărârile. Din acel septembrie 1956, eu, Stela Pogorilovschi,
studentă la Secţia de Literatură şi Critică Literară, anul III
Filologie, am devenit prietenă apropiată, confidentă, împărtăşindu-le
durerile şi bucuriile zi de zi. Am povestit în două cărţi apărute -
"Timpul asasinilor", Editura Libra, 1997, şi în "Persecuţia", Editura
Vremea, 2006 - parte din documentele memoriei mele care se referă la
acel anotimp zguduit de istorie, a cărui amprentă a rămas ca un sigiliu
sacru impregnat în fiinţa mea fagilă, maturizând-o. Le voi relua curând
în altă parte, întregindu-le mai ales pe cele despre poetul supravegheat
şi voi povesti cum, împotriva raţiunii lui salvatoare, destinul, adică
propria lui structură spirituală, înfruntând "maşina infernală", îl
împingea spre pieire. De altfel, în majoritatea poeziilor de atunci,
presentimentele, ca în tragediile antice, domină şi ne copleşesc. Aurel
Covaci le cunoştea cel mai bine, i-a citit primul epitafurile despre
care, cu nesăbuinţă, regretatul Laurenţiu Ulici mi-a spus: "Poetul şi-a
regizat singur moartea".
“E un ştreang în adâncul genunii
Ce mă spânzură invers spre cer”
Voi încerca acum să desluşesc semnificaţia "nopţilor de coşmar", adică a
trăirilor din poeziile scrise sau dictate lui Aurel Covaci, câte s-au
mai păstrat, din cele două nopţi esenţiale: Noaptea Sfântului Andrei -
30 noiembrie 1956 şi 2 decembire 1956 - Ultima zi de naştere, la
împlinirea a 21 de ani. Cele din Ultima Noapte au fost descoperite de
mine acum un an în Muzeul de la Suceava, "Fondul Nicolae Labiş", la care
nu am avut acces până recent, după cum, timp de peste 50 de ani, nu am
fost invitată niciodată să onorez vreo festivitate dedicată poetului…
Din noaptea Sfântului Andrei s-au păstrat doar trei poezii ale coşmarului care acum devenise datină.
Labiş se aşezase turceşte peste pătura patului hârbuit, dar ospitalier,
umbra lui din profil apare clătinându-se pe peretele văruit ("Umbra mea
îşi clatină/ Limpede var/ Vine ca o datină/ Noaptea de coşmar").
Aurel Covaci se aşază, în poziţia lui Buda, în faţa poetului şi îşi desenează unul altuia staturile din profil. Pentru a se încuraja au scris cu litere mari, în cărbune deasupra: "Omule, nu te supăra, că
trece şi asta".
Ca în transă, preluând coşmarul celuilalt, Aurel Covaci compune primul sonet al coşmarului, iscălit apoi de Nicolae Labiş:
SONETUL COŞMARULUI
Pricepem noi această odihnă chinuită
Când ne cuprinde vraja trăirii efemere,
Când ni se aprinde totuşi tăcuta dinamită
Încătuşată-n suflet, în creier şi-n artere?
Când somnul, moarte-n uda uitărilor ne cere
Învie în ţărână cu secetă cumplită
Aceste clare vise, viclene temnicere,
Când chiar şi suferinţa e-n lume urgisită.
Prietene: ne bate-n gol, ca toba, pieptul,
Să strige ca nebunul: acela-i înţeleptul...
Când nici măcar la chinuri noi nu mai avem dreptul.
Ne zgârie atâtea satane reci peceţii
Deci: care-i vieţuirea şi care sunt pereţii?
Deci: sufletele noastre ne sfâşie pereţii?
(Deşi a compus-o amicul eu intim Covaci, o iscălesc cu brio. N. Labiş)
Foaia aceea a fost arestată şi ea de Securitate (corp delict nr. 30), dar mai apoi a fost recuperată. S-a mai păstrat, brăcuit, începutul celui de-al doilea sonet al coşmarului cu scrisul lui Covaci:
Eram, în vis, cadavru, în raclă şi în groapă...
Simţeam în nară izul putreziciunii mele,
Dar auzeam tăcerea cum sapă, cum tot sapă,
În moartea mea să scoată comori de gând şi stele...
O viziune a propriei morţi, dar şi a acelor tainice recuperări spirituale de după. Labiş i-a transmis imaginea în transă poetică.
A treia poezie, fără titlu, scrisă şi compusă de Nicolae Labiş, pe care
Covaci o aprobă doar prin iscălitură, este o mărturie totală despre
suferinţă. Aici apare imaginea surprinzătoare a poetului sugrumat cu
propria-i faşă de prunc, atârnat cu capul spre adâncul genunii şi cu
picioarele invers, spre cer:
Mă doare tot: visul, cuvântul, somnul, viaţa şi vântul.
Mă doare cel pe care îl iubesc.
Bogat şi sărac.
Mă doare haina, mă doare cămaşa,
Mă doare scutecul, mă doare faşa,
Faşa aceasta a fost prima funie
Ce m-a sugrumat, dar acum
E un ştreang în adâncul genunii
Ce mă spânzură invers spre cer.
"Pasărea cu clonţ de rubin" - manuscris
"Iată, acesta este omul care a văzut Adevărul”
Semnificaţia acestei obsedante imagini am dezlegat-o abia după descoperirea celui de-al doilea set de poezii dictate, iscălite şi
datate de Nicolae Labiş din cea de-a doua noapte de coşmar, la 2
decembrie 1956. Le-am recunoscut imediat după caracteristica foilor
rupte dintr-o mapă de birou, dar, mai ales, că multe sunt stenografiate
total sau parţial. Caligrafia este a lui Aurel Covaci, stenografia de
asemenea…
M-am gândit emţionată că hieroglifele pot acoperi taine ascunse, ultimele gânduri intime ale poetului, peste care au trecut 50 de ani şi atâtea priviri scotocitoare, plus competenţa şi vigilenţa "poetului
prinţ" Gheorghe Tomozei, care, stăpân pe toată arhiva, nu a avut
interesul să se ocupe de ele. Mi s-a permis xeroxarea. Pe parcursul
anului 2008, le-am descifrat cu ajutorul a două doamne stenografe
supercalificate. Apar acum, pentru prima oară în formă tipărită. Doar
câteva, scrise de mână, au fost rupte din context şi prezentate fără
semnificaţii în alte părţi.
Le veţi citi şi veţi înţelege disperarea poetului, care, "îngrozit de temnicer", "înainte de gol", "înainte de focul suav, zâmbitor de pistol", se adresează "omului de pe marginea patului", care i-a însoţit
"nefericirea nopţii de coşmar". Spânzurat cu capul în jos de un iadeş,
lasă această ultimă chemare "nu scrisă, ci dictată", ţipând în van
"ajutor"! Ultimele lui concluzii, concentrate în 13 versuri, i le-a
încredinţat lui Covaci, poate cu rugămintea de a nu le face publice
niciodată. E vorba despre poezia "Credo", o viziune a omenirii laşe şi a
puterii lui Satan pe pământul patriei, dată de Dumnezeu altar Poetului.
Despre simbolistica Spânzuratului din cărţile de Tarot, explicată succint de doi mari scriitori ocultişti, sunt necesare explicaţii:
Eliphas Levi (secolul al XIX-lea): "Spânzuratul este un simbol al lui Prometeu, cu picioarele în cer şi capul atingând pământul, adeptul liber şi mânat de sacrificiu care dezvăluie oamenilor secretul zeilor şi
care pentru asta este ameninţat cu moartea".
Teologul Leonid Uspenski, în cartea cu poeme în proză, zice despre Spânzurat: "Iată, acesta este omul care a văzut Adevărul. O nouă suferinţă, mai mare decât poate provoca vreodată orice durere
omenească...".
Nicolae Labiş spune totul despre el şi despre epoca celui rău. Prin ultimele lui mesaje mi se confirmă ceea ce aflasem: Nicolae Labiş, structural, avea toate datele unui viitor mare iniţiat. Primele taine
le-a aflat de la profesorul său de limba română, V. Gh. Popa (condamnat
la 16 ani de închisoare politică), discipol şi apropiat al lui Vasile
Lovinescu. Profesorul de la liceul din Fălticeni este cel care i-a
deschis ochii spre frumuseţea, profunzimea şi tâlcul folclorului
străbun. Nicolae Labiş are chiar o culegere proprie de poezii populare
de toate genurile, printre care basmul Lostriţa, care aminteşte prin
similitudini mitologice de mitul lui Oedip.
Scenarii şi dovezi
Despre aşa-zisul accident de tramvai din noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, căruia i-a supravieţuit până la data de 21 decembrie, s-a tot
scris timp de mai bine de jumătate de secol. Cu greu se poate dovedi
care este adevărul, mai ales că au rămas extrem de puţine şi verosimile
documente. Serviciul kafkian al Securităţii, departamentul de
dezintoxicare, prin sumedenie de agenţi, chiar şi din rândul
scriitorilor, au împrăştiat drept adevăruri versiuni aberante despre cum
s-a petrecut crima şi cine poate fi autorul ei. Serviciul despre care
am vorbit primea sute de note informative şi întocmea apoi dosare pe
baza minciunilor clocite tot acolo.
Astfel, voi da ca exemplu doar câteva variante: 1. Labiş era atât de beat, încât s-a vârât singur sub tramvai; 2. Labiş a băut cu Covaci, iar în staţie acesta l-a împins sub tramvai, furându-i şi ceasul de la
mână. Această faptă ar avea două explicaţii: a) Covaci este bănuit că
"scopul lui a fost de a-l atrage pe poetul Nicolae Labiş pe linie
contrarevoluţionară, iar, dacă nu i-a reuşit, a trecut la omorârea lui" -
extras din documentul CNSAS nr. 62 de la 14 martie 1958, strict secret.
Documentul este perfid întocmit pe baza investigaţiilor lui Gh. Achişei
şi afirmaţiei Margaretei Labiş, studentă la Filologie; b) Covaci l-a
omorât din gelozie, iubeau amândoi aceeaşi fată; pare hilar dacă nu s-ar
fi comandat şi un roman difuzat pe piaţă, scris de Gabriel Gafiţa.
Protagoniştii sunt doi buni prieteni scriitori, dintre care unul, lipsit
de talent, invidios şi gelos, îl ucide pe celălalt. Prost scrisă,
cusută cu aţă albă, această versiune nu a prins şi nu a convins pe
nimeni, dar a fost un foarte bun pretext să-l ciomăgească pe Aurel
Covaci noapte de noapte în perioada când supravieţuia cu Petre Pandrea
în aceeaşi celulă (mie mi-a relatat un martor din arest).
După ce ne-au învăţat minte şi ne-au eliberat din închisoare condiţionat, cu angajamentul de a nu relata nimic niciodată, fiind pasibili de o nouă pedeapsă, am păstrat, ca pe icoana unui martir,
imaginea poetului Nicolae Labiş hăituit de păzitorii ideologiei în care
crezuse candid, ca într-un basm, înfricoşat şi singur, ameninţat cu
moartea şi cu interdicţia. Imaginea acelei ultime nopţi de decembrie,
reci şi ceţoase, despre care Vladmir Maiacovski, victima altei
revoluţii, a scris: "În astfel de nopţi/ În astfel de zile/ Umblă pe
străzi cu umbre tiptile/ Poeţii şi tâhlarii".
I-am recitat întreaga viaţă poeziile postume. Aurel Covaci îi imita şi tonul dulce moldovenesc, cu inflexiuni surprinzător de dure, ca dalta unui sculptor cioplitor al cuvintelor limbii româneşti.
"Pot flămânzi zile întregi, dar nu pot să nu scriu"
În momentul de faţă, rămasă în viaţă, sunt singura care a trăit şi a
văzut cu ochii proprii grozăvia unei odioase crime ce a retezat prea
timpuriu o altă floare de crin întrupându-se într-o zi cât alţii în
zece. Doar pentru cei de bună-credinţă scriu atât cât ştiu şi, ca pe un
desfăşurător, punctez filmul ultimelor zile.
6 decembrie, de Sfântul Nicolae: Se întâlneşte cu prietenul său Portik Imre, venit la Bucureşti în delegaţie. I se plânge de lipsa de bani, de lipsa de foc în camera lui Aurel Covaci şi de răceala
oamenilor care îi erau odată apropiaţi. Îi citeşte o poezie dedicată
sieşi: "Sunt douăzeci de ani şi încă unul...". Mărturiseşte că foloseşte
cuvintele limbajului comun ca simboluri: "Pentru mine, cuvintele
partid, marxism, stegar ş.a. au altă semnificaţie decât cea
obişnuită...".
Îl preocupa faptul că a cântat în public în repetate rânduri Imnul regal
şi a recitat poezii interzise. Vorbeşte cu Portik despre evenimentele
din Ungaria din 1956 şi consecinţele de la Facultatea de Filologie,
arestări, excluderi. Se hotărăşte: "Trebuie să dispar pentru un timp din
faţa ochilor lor. Vreau să dispar din Bucureşti, fără urmă". Hotărăşte
să plece înainte de Sărbători.
Mai spune: "Pot flămânzi zile întregi, dar nu pot să nu scriu". Portik a plecat.
7 şi 8 decembrie: Se întoarce foarte târziu la locuinţa de pe Miletin 14. Pe data de 8 eu mă întâlnesc cu el şi-mi cere cu împrumut suma de 5 lei, echivalentul a două pachete de ţigări Carpaţi.
"Hei, Mioriţo, habar n-ai! Nici nu-ţi închipui ce mi se pregăteşte”
9 decembrie: Spre seară apare acasă devreme, avertizat de Aurel Covaci că nu-i va mai oferi găzduire dacă întârzie nopţile. E foarte
flămând, dar gazda nu are absolut nimic de mâncare. Prânzul îl lua la
cantina studenţească de pe Matei Voievod. Labiş cere permisiunea să
comande o friptură pe datorie doamnei Candrea, responsabila
restaurantului Casei Scriitorilor. Dumitru C. Micu îşi aminteşte că l-a
văzut acolo şi că a plecat singur. Mioara Cremene, în amplul interviu cu
doamna Mariana Sipoş (Editura Universal Dalsi-2000), îşi aduce aminte
că în acea seară i-a şoptit doar atât: "Hei, Mioriţo, habar n-ai! Nici
nu-ţi închipui ce mi se pregăteşte...".
În drumul spre casă, cu exact cei 5 lei împrumutaţi de la mine cumpără o
sticluţă de un sfert din cea mai ieftină ţuică populară. Nevoia de
comunicare şi alte aleanuri îl deturnează spre localul Capşa, încă
elegant, păstrând ceva din parfumul boemei de odinioară. Labiş nu era
beat, o afirmă şi alţii, o declară şi el la Urgenţă. Gustă puţin din
ţuică, nu avea bani nici măcar de o cafea. Între timp, la o masă mai
încolo, se aşază trei bărbaţi şi o femeie. În anchetele trucate ale lui
Tomozei sunt prezentaţi drept necunoscuţi. Pe cel puţin doi, Labiş îi
cunoştea. Pe unul, încă din 1953, când a avut cu el o altercaţie dură la
festivitatea înmânării premiului de stat poetului Alexandru Andriţoiu.
Acesta i-a spus lui Labiş cu ură că în viaţa sa nu va "pupa" premiul de
stat. Labiş se hotărăşte să-l bată, dar Aurel Covaci l-a sfătuit să se
ferească de el, căci are meseria de "suflător". Îl chema Iosif
Schwartszman, zis Grişa, de meserie pianist acompaniator alogen
basarabean. Femeia, însoţitoarea lui Grişa, pe nume Maria Polevoi, era o
fostă dansatoare la Teatrul "Tănase". În 1956, dansa în ansamblul
artistic al MAI. Sora lui Labiş mi-a spus că Nicolae Labiş părea s-o fi
cunocut şi pe ea, dinainte. Polevoi Maria, născută la Ismail-URSS, la 3
martie 1919, cu domiciliul stabil în Bucureşti, Str. Traian nr. 31.
Evident, biografiile lui Grişa şi a lui Mary Polevoi sunt în multe
privinţe asemănătoare. Convingerea mea este că şi ei au avut rolurile
lor, dar documentele esenţiale lipsesc. Eu îi consider agenţi,
bazându-mă pe declaraţiile lor confuze şi contradictorii aflate în
filele Dosarului penal nr. I84960/1956, arhivat la foarte scurtă vreme
după moartea poetului.
Tramvaiul 13
Grişa Schwartszman, în acea noapte la Capşa, l-a invitat la masa lor. Poetul, disperat, s-a lăsat ademenit de femeie şi le-a oferit şi lor din
bruma lui de ţuică. Mai mult, Labiş nu a băut. I-a invitat la
restaurantul Victoria, în subsolul pasajului cu acelaşi nume. Labiş a
vrut să-şi amaneteze ceasul "Pobeda", ca să-i ofere ceva lui Mary, dar
nu a reuşit. Apoi, femeia îi propune să se furişeze pe căi diferite şi
să se întâlnească în staţia de tramvai Colţea, invitându-l peste noapte
la ea. În staţia prost luminată, apare şi filatorul Grişa. Mary îl
recunoaşte şi asistă de la o mică distanţă cum poetul ezită, aşteptând-o
să ia tramvaiul 13, care iese din refugiul din faţa spitalului, face
bucla şi opreşte uşor în faţa Muzeului Şuţu. Patru persoane aşteaptă să
urce, Labiş e al treilea, dar tot mai şovăie. Când porneşte tramvaiul,
cel de-al patrulea îl împinge pe Nicolae Labiş pe grătarul dintre cele
două vagoane. Grişa strigă că cel căzut e beat, în timp ce Mary,
nemaiîndurând grozăvia, spune că îl cunoştea pe poetul Nicolae Labiş şi
roagă să fie dus la spital. Considerând că victima este în stare de
ebrietate, doi bărbaţi (probabil martorii din staţie) îl târăsc pe
propriile picioare, forţând fisura coloanei şi împreună cu femeia îl duc
la camera de gardă. Lăsat pe jos, nu este nici internat, nici
consultat, ci trimis cu un taxi şi cu femeia mai departe, până ajung la
Urgenţa de pe Str. Arh. Mincu. Încă erau la Colţea când poetul,
conştient, dă numărul de telefon al lui Aurel Covaci, şi Mary îl anunţă
în jurul orei 3 dimineaţa că unul Labeş a suferit un accident de
tramvai.
În memoriile postume ale lui Portik Imre se limpezesc multe aspecte ale
aşa-zisului accident. Îngrijorat că nu a apărut încă la Covasna, Portik
revine la Bucureşti, îl găseşte la Spitalul de Urgenţă. Portarul îi
şopteşte: "Se spune că era beat, dar a fost aruncat sub tramvai". Îl
găseşte complet lucid şi vorbind coerent. L-a întrebat dacă a primit
telegrama trimisă în ajun din spital (10 decembrie) printr-o fată,
Stela. Eu i-o dusesem la poştă, dar telegrama nu a ajuns. Aşa cum am
aflat din dosarul meu de urmărire informativă, încă din 1956, printr-un
ordin secret, corespondenţa îmi era triată şi parţial oprită. În
telegramă, poetul se scuza că nu poate fi punctual la întâlnire, fără
alte explicaţii.
Maria Polevoi: “Am văzut clar cum l-a îmbrâncit cel din spatele lui“
Am să extrag câteva fragmente esenţiale, pentru stabilirea adevărului, din memoriile lui Portik Imre. El reconstituie cu scrupulozitate vorbele
lui Labiş din ziua revederii lor, cât şi cele relatate de Maria
Polevoi, apărută la Spital pe la ora 3 p.m. şi acceptând să stea de
vorbă cu Portik circa două ore, invitată la masă la Restaurantul
Kiseleff. Informaţiile pe care le-am adunat o viaţă întreagă,
insinuările din anchetele speciale ale Securităţii mă determină să le
acord toată încrederea.
Labiş către Portik: "Nu, n-am fost beat. E adevărat că am băut
după-amiază şi în seara aceea, dar nici măcar ameţit n-am fost..."; "Nu
am căzut singur, am fost îmbrâncit din spate de cineva... Nu aveam
intenţia să iau tramvaiul din mers, fiindcă trebuia să văd mai întâi în
ce tramvai şi în ce vagon urcă ea". Maria Polevoi îl zăreşte ajuns în
staţie, dar se răzgândeşte şi se retrage în umbră. "Aveam multe motive
ca nimeni să nu mă vadă cu el. Când a sosit primul tamvai nr. 13, l-am
urmărit cu privirea, având de gând să nu urc dacă se urcă el. Am văzut
clar cum l-a îmbrâncit cel din spatele lui, continuându-şi drumul, în
timp ce poetul dispăruse..." Despre autorul faptei: "... Sta puţin la o
parte, cu mâinile în buzunar, vorbea murdar despre Labiş". Mariei
Polevoi i-a fost frică toată viaţa să pronunţe numele celui care a
executat atentatul. Poate că, până la un moment dat, i-a fost complice.
Cert este că sensibilitatea ei de femeie (cine ştie prin câte
vicisitudini trecută) angajată în MAI, fie chiar şi într-un ansamblu, a
determinat-o, la data de 10 decembrie, să se prezinte la Uniunea
Scriitorilor şi să stea de vorbă cu Mihai Gafiţa (fost ofiţer de
securitate) şi să-i povestească despre cele văzute cu adevărat. În felul
acesta, sunt informaţi în secret cei care aveau sarcina de partid să-l
supravegheze pe poetul Nicolae Labiş: Marcel Breslaşu, Mihai Beniuc, Ema
Beniuc, Emil Galan. În cursul nopţii de 10 spre 11 decembrie, Mar y a
primit mai multe telefoane de ameninţare cu moartea. Ulterior. Ea a dat
de înţeles că i-ar fi recunoscut vocea lui Grişa Schwartszman. Până în
1978, fiinţa aceasta a trăit sub teroarea deţinerii secretului crimei.
S-a sinucis atunci când cineva şi-a amintit de ea şi a încercat să o
determine să spună adevărul.
Satana şi-a făcut datoria
Cât despre Grişa, încă se mai poate realiza o investigaţie competentă asupra celor două procese-verbale de ascultare, consemnate de sergentul
major Gheorghe Aurelian de la DMC, la ora 2:40, în noaptea de 10
decembrie. În urma celor două declaraţii confuze şi mincinoase ale lui,
manipulate în continuare de Securitate, se dispune trimiterea dosarului
la Procuratura Raionului Tudor Vladimirescu. Concluzia a fost că, pentru
producerea accidentului, vinovat ar fi manipulantul tramvaiului,
consemnându-se următoarele: "Întrucât accidentul nu s-a datorat nici cel
puţin faptului încercării sale de a se urca în vagon, urmează a se
constata că (nu) sunt întrunite elementele constitutive ale acestui
delict şi a pronunţa ca atare încetarea procesului".
Mihai Beniuc a avut sarcină grea. El a trebuit să-i alunge pe tinerii, pe scriitorii sau pe studenţii înghesuiţi pe coridoarele Urgenţei. Nu pierdea nici un prilej să-i mustre şi să-l dea de exemplu
pe Labiş. Îi avertiza la ce ducea faptul să nu asculţi de îndrumarea
partidului. Acelaşi lucru l-a declarat şi Nicolae Ceauşescu prin anii
'70, adresându-se unei delegaţii de tineri scriitori, sfătuindu-i să nu
comită fapte nesăbuite dacă vor să nu împărtăşească soarta poetului
Labiş.
A murit când furios, când sperând, părându-i rău şi iubind cu ardoare viaţa şi oamenii, implorând în ultimele ceasuri să i se aducă ozon de pe culmile unde se adapă căprioara.
L-am revăzut pe catafalc în holul Casei Scriitorilor, îmbrăcat în costumul pe care şi-l cumpărase cu o lună înainte din banii pe "Primele iubiri", scufundat în spuma voalului de mireasă mortuar. Mâna lui fină
mi s-a părut că o reţine pe a mea. M-am înspăimântat, căci i se
schimbase chipul. Avea faţa Spânzuratului din Tarot şi în craniu, din
care i se extirpase creierul, i-au băgat în loc câlţi. Satana, clonţul
Păsării cu clonţ de rubin, şi-a făcut datoria.
Stela Covaci
Avem dreptul să ştim şi noi ce a ştiut Securitatea
Mai ştiu că agentului Schwartszman Isac-Grişa, la scurtă vreme după înmormântarea lui Nicolae Labiş, i s-au aprobat actele de plecare
definitivă din ţară.
Timp de aproape zece zile, Spitalul de Urgenţă, în care poetul trăgea să moară, s-a transformat într-un obiectiv strategic apărat straşnic sub supravegherea strictă a Securităţii române.
Au instalat filtre discrete, au făcut fotografii, au dat rapoarte - cred că există o sumedenie de documente de acest gen în dosarele care au rămas deschise. Şi totuşi, "numele lui Nicolae Labiş este necunoscut în
arhiva Securităţii" (acesta a fost răspunsul primit de mine, acum patru
ani, de la SRI).
versiunii oficiale. În realitate a fost un atentat, pus la cale de
Securitate şi executat la ordin. Poetul a supravieţuit până pe 21
decembrie, la Spitalul de Urgenţă Floreasca…
Perfid şi cinic construită şi dusă la îndeplinire din ordine nescrise, această crimă nu permite nici acum, la peste 50 de ani, o cercetare completă. Documentele au fost distruse sau microfilmate, au
fost puse pe durată nelimitată în seifurile care ascund secrete murdare
"de interes naţional". Să ucizi un viitor foarte mare poet al ţării,
înzestrat cu daruri celeste, adăpându-se cu lăcomie din sevele pure ale
acestui pământ, brusc dumerit asupra jugului, minciunii şi ororii,
precis de neînduplecat, nu e un lucru simplu: urmele, oricât le-ai
îngropa, ies mereu şi mereu la suprafaţă şi, ca în basmele ezoterice,
sângele tânăr cere izbăvirea.
Mă număr printre puţinii martori care se mai află în viaţă, colegă de grupă, prietenă şi părtaşă la aceleaşi frământări ale poetului în ultimul lui an de existenţă - tumultuosul şi sângerosul 1956, când doar
pentru o clipă am trăit iluzia libertăţii. Această fericire m-a
transformat în martor incomod şi "nociv". În realitate, nu aveam nici pe
departe carisma şi puterea lui de luptător. Am fost aleasă însă ca
exemplu, arestată şi condamnată, pentru că am organizat şedinţe
"conspirative", "contrarevoluţionare", la care a participat şi poetul
Nicolae Labiş. Aceeaşi soartă a avut-o şi colegul şi prietenul nostru
comun Aurel Covaci, care-l adăpostea pe poetul fără locuinţă şi bani
Nicolae Labiş.
Campania de înfricoşare prin şantaj, schingiuire, condamnări fără drept de apel, lipsiri de drepturi civile a fost atât de aberantă, încât ne-a amuţit, pe unii pentru vecie. Aurel Covaci, devenit în 1962 soţul
meu, mi-a propus să nu vorbim, să îngropăm în adâncul nostru această
cutremurătoare taină.
"Pasărea cu clonţ de rubin"
Familia poetului a ştiut adevărul de la început. Răpus pe patul de la Spitalul de Urgenţă, el le-a mărturisit tatălui său şi câtorva prieteni
apropiaţi că a fost împins între vagoanele tramvaiului şi că-l cunoştea
pe executant. Singura mărturisire, din zorii zilei de 10 decembrie,
dictată lui Aurel Covaci, care fusese chemat la dorinţa lui Nicolae
Labiş de o voce anonimă, cu un uşor accent rusesc (vocea Mariei Polevoi -
dansatoare, n. 1919 în Basarabia), transmite concluzia cum nu se poate
mai clară că necruţătoarea "Pasăre cu clonţ de rubin" a doctrinei
comuniste s-a răzbunat pentru nesupunerea lui şi l-a strivit. Cu ironie
amară trage speranţa că urmaşii pajurei vor găsi prin ţărână urmele
poetului Nicolae Labiş, care "va rămâne o amintire frumoasă".
Ultimele trei cuvinte, acel vaer atât de lucid şi disperat, au rămas în manuscrisul original, tăiate de Aurel Covaci la cererea celui care urma să plece demn, împins în abisul morţii de cei pe care i-a crezut că
au suflet şi idealuri.
Mă voi rezuma în textul de faţă doar la ceea ce cunosc despre cum s-au petrecut hărţuirea, lupta şi soluţia finală dintre poetul Nicolae Labiş şi organele Securităţii statului în toată ierarhia lor în cele
trei luni ale toamnei anului 1956.
Răzvrătitul înconjurat de informatori inocenţi
De cum a venit, atras de mirajul Capitalei în anul 1952, tânărul Labiş, romantic revoluţionar, cum se spunea pe atunci, încercând să scrie în
pas cu cerinţele epocii, a înţeles că îndrumarea falsă şi restricţiile
care i se impuneau nu pot fi admise. Inteligenţa scotocitoare, talentul
debordant au declanşat ura şi invidia colegilor de la Şcoala de
Literatură (Nicolae Stoian, Gh. Tomozei şi alţii), dar, mai ales, din
partea responsabililor cu "tinerele talente": M. Beniuc, Marcel
Breslaşu, Gogu Rădulescu, Mihai Gafiţa ş.a. Pentru că Labiş nu s-a
supus, a refuzat oblăduirea cuiva, consider că, de atunci a început să i
se constituie dosarul de urmărire. Directorul Şcolii de Literatură îl
credea pe Labiş "un rătăcit" cu idei "dăunătoare" şi crevnd în jurul lui
o reţea informativă dintre colegi, obligaţi, de spaimă, din laşitate
sau din dorinţa de parvenire, să scrie şi să depună regulat note
informative despre lecturile interzise, ideile răzvrătite şi tot ce
părea suspect la acest ciudat coleg cu aspect de copil năstruşnic şi
generos. Concret, se perindă sancţiunile, tentativele de exmatriculare
din şcoală sau UTM, consemnarea la domiciliu, percheziţiile în camera de
la cămin, urmate de confiscarea cărţilor interzise. A continuat
interzicerea textelor şi a prezenţei lui la Festivalul Mondial al
Tineretului - Bucureşti 1953. În marea lor ură şi prostie, colegii şi
"victima" l-au pârât pentru "tentativă de viol" asupra naivei Doina
Ciurea. Doar M. Sadoveanu, care-l simpatiza, l-a mai putut salva de
sancţiuni.
Alaturi de colegii de la Scoala de Literatura
Cabala activiştilor şi lista neagră a lui Gogu Rădulescu
Ne apropiem de anul 1956, când poetul Nicolae Labiş se hotărâse să termine cu "coproducţiile" şi să pornească pe drumul propriu, fără
îndrumători şi închistări în lozinci triumfaliste. Într-un interviu dat
la Radio în 1956 lui Titel Constantinescu, el numeşte perioada Şcolii de
Literatură "Treapta limpezirii". Citez:
"În această etapă m-am format prin luptă. Dogmatismul, birocraţia, iată nişte scorpii care circulau cu violenţă pe atunci în domeniul fraged al tinerei noastre literaturi... dar nu m-am închinat cum, vai,
au făcut-o unii colegi nimerniciei...".
Labiş primeşte riposte dure: La Plenara secţiei de poezie de la 29 mai 1956, în referatul lui M. Petroveanu (soţul Veronicăi Porumbacu) îi caracterizează poeziile ca dominate de "apăsare şi tristeţe lipsită de
obiect", iar Mihu Dragomir îl acuză de "asimilarea excesivă a unor poeţi
dintre cele două războaie (Ion Barbu şi Tudor Arghezi), ca apoi, la
primul Congres al Scriitorilor din iunie 1956, să-l învinuiască de
"snobism, evazionism, influenţe ale ideologiei burgheze, infiltraţii
liberaliste, slabă pregătire ideologică, lipsă de contact cu realitatea,
precum şi confuzii cu privire la raportul dintre libertate şi
îndrumare".
Atmosfera de suspiciune, intrigile din tagmă, piedicile puse sub diverse pretexte la publicarea volumului aşteptat şi a unor poezii trimise la reviste, lipsa de bani îl izolează, dar cel mai mult îl
înspăimântă chemările la ordin cu ameninţări din partea Securităţii.
Ştia că este trecut pe "lista neagră" întocmită de Gogu Rădulescu
(prezent în tribună până în ultima zi a lui Ceauşescu), care primise de
pe atunci sarcina ca, sub pretextul unor discuţii sincere" cu tinerii
scriitori, să afle şi să informeze Securitatea ce idei duşmănoase îi
frământă în taină.
"Labiş a fost ales pentru a exemplifica urmările posibile ale nesupunerii", declară cu toată răspunderea ziaristul şi apropiatul prieten până la moarte, Portik Imre, în memoriile sale postume, apărute
abia în anul 2005, după părerea mea, cea mai autentică, dezinteresată şi
bine informată consemnare dintre cele apărute până acum.
Cu Gheorghe Tomozei
Presentimentul morţii
Pe parcursul anului 1956, cred că prin vară, se mută de la adresa de pe Str. Odobescu, unde locuiau în comun fraţii Raicu, D. Carabăţ, Gh.
Mărgărit (sporadic mai dormea şi pe la Ion Băeşu sau Lucian Pintilie).
Ceruse o cameră de la Uniunea Scriitorilor, dar nu primeşte. Colegul
său, mai în vârstă cu trei ani, Aurel Covaci, generos şi ocrotitor, îi
oferă să împartă, ca între fraţi, camera cu chirie de la ICRAL de pe
Strada Miletin nr. 14. Dormeau într-un pat, îşi împărţeau bruma de
mâncare, ţigările şi paharul de vin, dar mai ales nedumeririle, spaimele
şi hotărârile. Din acel septembrie 1956, eu, Stela Pogorilovschi,
studentă la Secţia de Literatură şi Critică Literară, anul III
Filologie, am devenit prietenă apropiată, confidentă, împărtăşindu-le
durerile şi bucuriile zi de zi. Am povestit în două cărţi apărute -
"Timpul asasinilor", Editura Libra, 1997, şi în "Persecuţia", Editura
Vremea, 2006 - parte din documentele memoriei mele care se referă la
acel anotimp zguduit de istorie, a cărui amprentă a rămas ca un sigiliu
sacru impregnat în fiinţa mea fagilă, maturizând-o. Le voi relua curând
în altă parte, întregindu-le mai ales pe cele despre poetul supravegheat
şi voi povesti cum, împotriva raţiunii lui salvatoare, destinul, adică
propria lui structură spirituală, înfruntând "maşina infernală", îl
împingea spre pieire. De altfel, în majoritatea poeziilor de atunci,
presentimentele, ca în tragediile antice, domină şi ne copleşesc. Aurel
Covaci le cunoştea cel mai bine, i-a citit primul epitafurile despre
care, cu nesăbuinţă, regretatul Laurenţiu Ulici mi-a spus: "Poetul şi-a
regizat singur moartea".
“E un ştreang în adâncul genunii
Ce mă spânzură invers spre cer”
Voi încerca acum să desluşesc semnificaţia "nopţilor de coşmar", adică a
trăirilor din poeziile scrise sau dictate lui Aurel Covaci, câte s-au
mai păstrat, din cele două nopţi esenţiale: Noaptea Sfântului Andrei -
30 noiembrie 1956 şi 2 decembire 1956 - Ultima zi de naştere, la
împlinirea a 21 de ani. Cele din Ultima Noapte au fost descoperite de
mine acum un an în Muzeul de la Suceava, "Fondul Nicolae Labiş", la care
nu am avut acces până recent, după cum, timp de peste 50 de ani, nu am
fost invitată niciodată să onorez vreo festivitate dedicată poetului…
Din noaptea Sfântului Andrei s-au păstrat doar trei poezii ale coşmarului care acum devenise datină.
Labiş se aşezase turceşte peste pătura patului hârbuit, dar ospitalier,
umbra lui din profil apare clătinându-se pe peretele văruit ("Umbra mea
îşi clatină/ Limpede var/ Vine ca o datină/ Noaptea de coşmar").
Aurel Covaci se aşază, în poziţia lui Buda, în faţa poetului şi îşi desenează unul altuia staturile din profil. Pentru a se încuraja au scris cu litere mari, în cărbune deasupra: "Omule, nu te supăra, că
trece şi asta".
Ca în transă, preluând coşmarul celuilalt, Aurel Covaci compune primul sonet al coşmarului, iscălit apoi de Nicolae Labiş:
SONETUL COŞMARULUI
Pricepem noi această odihnă chinuită
Când ne cuprinde vraja trăirii efemere,
Când ni se aprinde totuşi tăcuta dinamită
Încătuşată-n suflet, în creier şi-n artere?
Când somnul, moarte-n uda uitărilor ne cere
Învie în ţărână cu secetă cumplită
Aceste clare vise, viclene temnicere,
Când chiar şi suferinţa e-n lume urgisită.
Prietene: ne bate-n gol, ca toba, pieptul,
Să strige ca nebunul: acela-i înţeleptul...
Când nici măcar la chinuri noi nu mai avem dreptul.
Ne zgârie atâtea satane reci peceţii
Deci: care-i vieţuirea şi care sunt pereţii?
Deci: sufletele noastre ne sfâşie pereţii?
(Deşi a compus-o amicul eu intim Covaci, o iscălesc cu brio. N. Labiş)
Foaia aceea a fost arestată şi ea de Securitate (corp delict nr. 30), dar mai apoi a fost recuperată. S-a mai păstrat, brăcuit, începutul celui de-al doilea sonet al coşmarului cu scrisul lui Covaci:
Eram, în vis, cadavru, în raclă şi în groapă...
Simţeam în nară izul putreziciunii mele,
Dar auzeam tăcerea cum sapă, cum tot sapă,
În moartea mea să scoată comori de gând şi stele...
O viziune a propriei morţi, dar şi a acelor tainice recuperări spirituale de după. Labiş i-a transmis imaginea în transă poetică.
A treia poezie, fără titlu, scrisă şi compusă de Nicolae Labiş, pe care
Covaci o aprobă doar prin iscălitură, este o mărturie totală despre
suferinţă. Aici apare imaginea surprinzătoare a poetului sugrumat cu
propria-i faşă de prunc, atârnat cu capul spre adâncul genunii şi cu
picioarele invers, spre cer:
Mă doare tot: visul, cuvântul, somnul, viaţa şi vântul.
Mă doare cel pe care îl iubesc.
Bogat şi sărac.
Mă doare haina, mă doare cămaşa,
Mă doare scutecul, mă doare faşa,
Faşa aceasta a fost prima funie
Ce m-a sugrumat, dar acum
E un ştreang în adâncul genunii
Ce mă spânzură invers spre cer.
"Pasărea cu clonţ de rubin" - manuscris"Iată, acesta este omul care a văzut Adevărul”
Semnificaţia acestei obsedante imagini am dezlegat-o abia după descoperirea celui de-al doilea set de poezii dictate, iscălite şi
datate de Nicolae Labiş din cea de-a doua noapte de coşmar, la 2
decembrie 1956. Le-am recunoscut imediat după caracteristica foilor
rupte dintr-o mapă de birou, dar, mai ales, că multe sunt stenografiate
total sau parţial. Caligrafia este a lui Aurel Covaci, stenografia de
asemenea…
M-am gândit emţionată că hieroglifele pot acoperi taine ascunse, ultimele gânduri intime ale poetului, peste care au trecut 50 de ani şi atâtea priviri scotocitoare, plus competenţa şi vigilenţa "poetului
prinţ" Gheorghe Tomozei, care, stăpân pe toată arhiva, nu a avut
interesul să se ocupe de ele. Mi s-a permis xeroxarea. Pe parcursul
anului 2008, le-am descifrat cu ajutorul a două doamne stenografe
supercalificate. Apar acum, pentru prima oară în formă tipărită. Doar
câteva, scrise de mână, au fost rupte din context şi prezentate fără
semnificaţii în alte părţi.
Le veţi citi şi veţi înţelege disperarea poetului, care, "îngrozit de temnicer", "înainte de gol", "înainte de focul suav, zâmbitor de pistol", se adresează "omului de pe marginea patului", care i-a însoţit
"nefericirea nopţii de coşmar". Spânzurat cu capul în jos de un iadeş,
lasă această ultimă chemare "nu scrisă, ci dictată", ţipând în van
"ajutor"! Ultimele lui concluzii, concentrate în 13 versuri, i le-a
încredinţat lui Covaci, poate cu rugămintea de a nu le face publice
niciodată. E vorba despre poezia "Credo", o viziune a omenirii laşe şi a
puterii lui Satan pe pământul patriei, dată de Dumnezeu altar Poetului.
Despre simbolistica Spânzuratului din cărţile de Tarot, explicată succint de doi mari scriitori ocultişti, sunt necesare explicaţii:
Eliphas Levi (secolul al XIX-lea): "Spânzuratul este un simbol al lui Prometeu, cu picioarele în cer şi capul atingând pământul, adeptul liber şi mânat de sacrificiu care dezvăluie oamenilor secretul zeilor şi
care pentru asta este ameninţat cu moartea".
Teologul Leonid Uspenski, în cartea cu poeme în proză, zice despre Spânzurat: "Iată, acesta este omul care a văzut Adevărul. O nouă suferinţă, mai mare decât poate provoca vreodată orice durere
omenească...".
Nicolae Labiş spune totul despre el şi despre epoca celui rău. Prin ultimele lui mesaje mi se confirmă ceea ce aflasem: Nicolae Labiş, structural, avea toate datele unui viitor mare iniţiat. Primele taine
le-a aflat de la profesorul său de limba română, V. Gh. Popa (condamnat
la 16 ani de închisoare politică), discipol şi apropiat al lui Vasile
Lovinescu. Profesorul de la liceul din Fălticeni este cel care i-a
deschis ochii spre frumuseţea, profunzimea şi tâlcul folclorului
străbun. Nicolae Labiş are chiar o culegere proprie de poezii populare
de toate genurile, printre care basmul Lostriţa, care aminteşte prin
similitudini mitologice de mitul lui Oedip.
Scenarii şi dovezi
Despre aşa-zisul accident de tramvai din noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, căruia i-a supravieţuit până la data de 21 decembrie, s-a tot
scris timp de mai bine de jumătate de secol. Cu greu se poate dovedi
care este adevărul, mai ales că au rămas extrem de puţine şi verosimile
documente. Serviciul kafkian al Securităţii, departamentul de
dezintoxicare, prin sumedenie de agenţi, chiar şi din rândul
scriitorilor, au împrăştiat drept adevăruri versiuni aberante despre cum
s-a petrecut crima şi cine poate fi autorul ei. Serviciul despre care
am vorbit primea sute de note informative şi întocmea apoi dosare pe
baza minciunilor clocite tot acolo.
Astfel, voi da ca exemplu doar câteva variante: 1. Labiş era atât de beat, încât s-a vârât singur sub tramvai; 2. Labiş a băut cu Covaci, iar în staţie acesta l-a împins sub tramvai, furându-i şi ceasul de la
mână. Această faptă ar avea două explicaţii: a) Covaci este bănuit că
"scopul lui a fost de a-l atrage pe poetul Nicolae Labiş pe linie
contrarevoluţionară, iar, dacă nu i-a reuşit, a trecut la omorârea lui" -
extras din documentul CNSAS nr. 62 de la 14 martie 1958, strict secret.
Documentul este perfid întocmit pe baza investigaţiilor lui Gh. Achişei
şi afirmaţiei Margaretei Labiş, studentă la Filologie; b) Covaci l-a
omorât din gelozie, iubeau amândoi aceeaşi fată; pare hilar dacă nu s-ar
fi comandat şi un roman difuzat pe piaţă, scris de Gabriel Gafiţa.
Protagoniştii sunt doi buni prieteni scriitori, dintre care unul, lipsit
de talent, invidios şi gelos, îl ucide pe celălalt. Prost scrisă,
cusută cu aţă albă, această versiune nu a prins şi nu a convins pe
nimeni, dar a fost un foarte bun pretext să-l ciomăgească pe Aurel
Covaci noapte de noapte în perioada când supravieţuia cu Petre Pandrea
în aceeaşi celulă (mie mi-a relatat un martor din arest).
După ce ne-au învăţat minte şi ne-au eliberat din închisoare condiţionat, cu angajamentul de a nu relata nimic niciodată, fiind pasibili de o nouă pedeapsă, am păstrat, ca pe icoana unui martir,
imaginea poetului Nicolae Labiş hăituit de păzitorii ideologiei în care
crezuse candid, ca într-un basm, înfricoşat şi singur, ameninţat cu
moartea şi cu interdicţia. Imaginea acelei ultime nopţi de decembrie,
reci şi ceţoase, despre care Vladmir Maiacovski, victima altei
revoluţii, a scris: "În astfel de nopţi/ În astfel de zile/ Umblă pe
străzi cu umbre tiptile/ Poeţii şi tâhlarii".
I-am recitat întreaga viaţă poeziile postume. Aurel Covaci îi imita şi tonul dulce moldovenesc, cu inflexiuni surprinzător de dure, ca dalta unui sculptor cioplitor al cuvintelor limbii româneşti.
"Pot flămânzi zile întregi, dar nu pot să nu scriu"
În momentul de faţă, rămasă în viaţă, sunt singura care a trăit şi a
văzut cu ochii proprii grozăvia unei odioase crime ce a retezat prea
timpuriu o altă floare de crin întrupându-se într-o zi cât alţii în
zece. Doar pentru cei de bună-credinţă scriu atât cât ştiu şi, ca pe un
desfăşurător, punctez filmul ultimelor zile.
6 decembrie, de Sfântul Nicolae: Se întâlneşte cu prietenul său Portik Imre, venit la Bucureşti în delegaţie. I se plânge de lipsa de bani, de lipsa de foc în camera lui Aurel Covaci şi de răceala
oamenilor care îi erau odată apropiaţi. Îi citeşte o poezie dedicată
sieşi: "Sunt douăzeci de ani şi încă unul...". Mărturiseşte că foloseşte
cuvintele limbajului comun ca simboluri: "Pentru mine, cuvintele
partid, marxism, stegar ş.a. au altă semnificaţie decât cea
obişnuită...".
Îl preocupa faptul că a cântat în public în repetate rânduri Imnul regal
şi a recitat poezii interzise. Vorbeşte cu Portik despre evenimentele
din Ungaria din 1956 şi consecinţele de la Facultatea de Filologie,
arestări, excluderi. Se hotărăşte: "Trebuie să dispar pentru un timp din
faţa ochilor lor. Vreau să dispar din Bucureşti, fără urmă". Hotărăşte
să plece înainte de Sărbători.
Mai spune: "Pot flămânzi zile întregi, dar nu pot să nu scriu". Portik a plecat.
7 şi 8 decembrie: Se întoarce foarte târziu la locuinţa de pe Miletin 14. Pe data de 8 eu mă întâlnesc cu el şi-mi cere cu împrumut suma de 5 lei, echivalentul a două pachete de ţigări Carpaţi.
"Hei, Mioriţo, habar n-ai! Nici nu-ţi închipui ce mi se pregăteşte”
9 decembrie: Spre seară apare acasă devreme, avertizat de Aurel Covaci că nu-i va mai oferi găzduire dacă întârzie nopţile. E foarte
flămând, dar gazda nu are absolut nimic de mâncare. Prânzul îl lua la
cantina studenţească de pe Matei Voievod. Labiş cere permisiunea să
comande o friptură pe datorie doamnei Candrea, responsabila
restaurantului Casei Scriitorilor. Dumitru C. Micu îşi aminteşte că l-a
văzut acolo şi că a plecat singur. Mioara Cremene, în amplul interviu cu
doamna Mariana Sipoş (Editura Universal Dalsi-2000), îşi aduce aminte
că în acea seară i-a şoptit doar atât: "Hei, Mioriţo, habar n-ai! Nici
nu-ţi închipui ce mi se pregăteşte...".
În drumul spre casă, cu exact cei 5 lei împrumutaţi de la mine cumpără o
sticluţă de un sfert din cea mai ieftină ţuică populară. Nevoia de
comunicare şi alte aleanuri îl deturnează spre localul Capşa, încă
elegant, păstrând ceva din parfumul boemei de odinioară. Labiş nu era
beat, o afirmă şi alţii, o declară şi el la Urgenţă. Gustă puţin din
ţuică, nu avea bani nici măcar de o cafea. Între timp, la o masă mai
încolo, se aşază trei bărbaţi şi o femeie. În anchetele trucate ale lui
Tomozei sunt prezentaţi drept necunoscuţi. Pe cel puţin doi, Labiş îi
cunoştea. Pe unul, încă din 1953, când a avut cu el o altercaţie dură la
festivitatea înmânării premiului de stat poetului Alexandru Andriţoiu.
Acesta i-a spus lui Labiş cu ură că în viaţa sa nu va "pupa" premiul de
stat. Labiş se hotărăşte să-l bată, dar Aurel Covaci l-a sfătuit să se
ferească de el, căci are meseria de "suflător". Îl chema Iosif
Schwartszman, zis Grişa, de meserie pianist acompaniator alogen
basarabean. Femeia, însoţitoarea lui Grişa, pe nume Maria Polevoi, era o
fostă dansatoare la Teatrul "Tănase". În 1956, dansa în ansamblul
artistic al MAI. Sora lui Labiş mi-a spus că Nicolae Labiş părea s-o fi
cunocut şi pe ea, dinainte. Polevoi Maria, născută la Ismail-URSS, la 3
martie 1919, cu domiciliul stabil în Bucureşti, Str. Traian nr. 31.
Evident, biografiile lui Grişa şi a lui Mary Polevoi sunt în multe
privinţe asemănătoare. Convingerea mea este că şi ei au avut rolurile
lor, dar documentele esenţiale lipsesc. Eu îi consider agenţi,
bazându-mă pe declaraţiile lor confuze şi contradictorii aflate în
filele Dosarului penal nr. I84960/1956, arhivat la foarte scurtă vreme
după moartea poetului.
Tramvaiul 13
Grişa Schwartszman, în acea noapte la Capşa, l-a invitat la masa lor. Poetul, disperat, s-a lăsat ademenit de femeie şi le-a oferit şi lor din
bruma lui de ţuică. Mai mult, Labiş nu a băut. I-a invitat la
restaurantul Victoria, în subsolul pasajului cu acelaşi nume. Labiş a
vrut să-şi amaneteze ceasul "Pobeda", ca să-i ofere ceva lui Mary, dar
nu a reuşit. Apoi, femeia îi propune să se furişeze pe căi diferite şi
să se întâlnească în staţia de tramvai Colţea, invitându-l peste noapte
la ea. În staţia prost luminată, apare şi filatorul Grişa. Mary îl
recunoaşte şi asistă de la o mică distanţă cum poetul ezită, aşteptând-o
să ia tramvaiul 13, care iese din refugiul din faţa spitalului, face
bucla şi opreşte uşor în faţa Muzeului Şuţu. Patru persoane aşteaptă să
urce, Labiş e al treilea, dar tot mai şovăie. Când porneşte tramvaiul,
cel de-al patrulea îl împinge pe Nicolae Labiş pe grătarul dintre cele
două vagoane. Grişa strigă că cel căzut e beat, în timp ce Mary,
nemaiîndurând grozăvia, spune că îl cunoştea pe poetul Nicolae Labiş şi
roagă să fie dus la spital. Considerând că victima este în stare de
ebrietate, doi bărbaţi (probabil martorii din staţie) îl târăsc pe
propriile picioare, forţând fisura coloanei şi împreună cu femeia îl duc
la camera de gardă. Lăsat pe jos, nu este nici internat, nici
consultat, ci trimis cu un taxi şi cu femeia mai departe, până ajung la
Urgenţa de pe Str. Arh. Mincu. Încă erau la Colţea când poetul,
conştient, dă numărul de telefon al lui Aurel Covaci, şi Mary îl anunţă
în jurul orei 3 dimineaţa că unul Labeş a suferit un accident de
tramvai.
În memoriile postume ale lui Portik Imre se limpezesc multe aspecte ale
aşa-zisului accident. Îngrijorat că nu a apărut încă la Covasna, Portik
revine la Bucureşti, îl găseşte la Spitalul de Urgenţă. Portarul îi
şopteşte: "Se spune că era beat, dar a fost aruncat sub tramvai". Îl
găseşte complet lucid şi vorbind coerent. L-a întrebat dacă a primit
telegrama trimisă în ajun din spital (10 decembrie) printr-o fată,
Stela. Eu i-o dusesem la poştă, dar telegrama nu a ajuns. Aşa cum am
aflat din dosarul meu de urmărire informativă, încă din 1956, printr-un
ordin secret, corespondenţa îmi era triată şi parţial oprită. În
telegramă, poetul se scuza că nu poate fi punctual la întâlnire, fără
alte explicaţii.
Maria Polevoi: “Am văzut clar cum l-a îmbrâncit cel din spatele lui“
Am să extrag câteva fragmente esenţiale, pentru stabilirea adevărului, din memoriile lui Portik Imre. El reconstituie cu scrupulozitate vorbele
lui Labiş din ziua revederii lor, cât şi cele relatate de Maria
Polevoi, apărută la Spital pe la ora 3 p.m. şi acceptând să stea de
vorbă cu Portik circa două ore, invitată la masă la Restaurantul
Kiseleff. Informaţiile pe care le-am adunat o viaţă întreagă,
insinuările din anchetele speciale ale Securităţii mă determină să le
acord toată încrederea.
Labiş către Portik: "Nu, n-am fost beat. E adevărat că am băut
după-amiază şi în seara aceea, dar nici măcar ameţit n-am fost..."; "Nu
am căzut singur, am fost îmbrâncit din spate de cineva... Nu aveam
intenţia să iau tramvaiul din mers, fiindcă trebuia să văd mai întâi în
ce tramvai şi în ce vagon urcă ea". Maria Polevoi îl zăreşte ajuns în
staţie, dar se răzgândeşte şi se retrage în umbră. "Aveam multe motive
ca nimeni să nu mă vadă cu el. Când a sosit primul tamvai nr. 13, l-am
urmărit cu privirea, având de gând să nu urc dacă se urcă el. Am văzut
clar cum l-a îmbrâncit cel din spatele lui, continuându-şi drumul, în
timp ce poetul dispăruse..." Despre autorul faptei: "... Sta puţin la o
parte, cu mâinile în buzunar, vorbea murdar despre Labiş". Mariei
Polevoi i-a fost frică toată viaţa să pronunţe numele celui care a
executat atentatul. Poate că, până la un moment dat, i-a fost complice.
Cert este că sensibilitatea ei de femeie (cine ştie prin câte
vicisitudini trecută) angajată în MAI, fie chiar şi într-un ansamblu, a
determinat-o, la data de 10 decembrie, să se prezinte la Uniunea
Scriitorilor şi să stea de vorbă cu Mihai Gafiţa (fost ofiţer de
securitate) şi să-i povestească despre cele văzute cu adevărat. În felul
acesta, sunt informaţi în secret cei care aveau sarcina de partid să-l
supravegheze pe poetul Nicolae Labiş: Marcel Breslaşu, Mihai Beniuc, Ema
Beniuc, Emil Galan. În cursul nopţii de 10 spre 11 decembrie, Mar y a
primit mai multe telefoane de ameninţare cu moartea. Ulterior. Ea a dat
de înţeles că i-ar fi recunoscut vocea lui Grişa Schwartszman. Până în
1978, fiinţa aceasta a trăit sub teroarea deţinerii secretului crimei.
S-a sinucis atunci când cineva şi-a amintit de ea şi a încercat să o
determine să spună adevărul.
Satana şi-a făcut datoria
Cât despre Grişa, încă se mai poate realiza o investigaţie competentă asupra celor două procese-verbale de ascultare, consemnate de sergentul
major Gheorghe Aurelian de la DMC, la ora 2:40, în noaptea de 10
decembrie. În urma celor două declaraţii confuze şi mincinoase ale lui,
manipulate în continuare de Securitate, se dispune trimiterea dosarului
la Procuratura Raionului Tudor Vladimirescu. Concluzia a fost că, pentru
producerea accidentului, vinovat ar fi manipulantul tramvaiului,
consemnându-se următoarele: "Întrucât accidentul nu s-a datorat nici cel
puţin faptului încercării sale de a se urca în vagon, urmează a se
constata că (nu) sunt întrunite elementele constitutive ale acestui
delict şi a pronunţa ca atare încetarea procesului".
Mihai Beniuc a avut sarcină grea. El a trebuit să-i alunge pe tinerii, pe scriitorii sau pe studenţii înghesuiţi pe coridoarele Urgenţei. Nu pierdea nici un prilej să-i mustre şi să-l dea de exemplu
pe Labiş. Îi avertiza la ce ducea faptul să nu asculţi de îndrumarea
partidului. Acelaşi lucru l-a declarat şi Nicolae Ceauşescu prin anii
'70, adresându-se unei delegaţii de tineri scriitori, sfătuindu-i să nu
comită fapte nesăbuite dacă vor să nu împărtăşească soarta poetului
Labiş.
A murit când furios, când sperând, părându-i rău şi iubind cu ardoare viaţa şi oamenii, implorând în ultimele ceasuri să i se aducă ozon de pe culmile unde se adapă căprioara.
L-am revăzut pe catafalc în holul Casei Scriitorilor, îmbrăcat în costumul pe care şi-l cumpărase cu o lună înainte din banii pe "Primele iubiri", scufundat în spuma voalului de mireasă mortuar. Mâna lui fină
mi s-a părut că o reţine pe a mea. M-am înspăimântat, căci i se
schimbase chipul. Avea faţa Spânzuratului din Tarot şi în craniu, din
care i se extirpase creierul, i-au băgat în loc câlţi. Satana, clonţul
Păsării cu clonţ de rubin, şi-a făcut datoria.
Stela Covaci
Avem dreptul să ştim şi noi ce a ştiut Securitatea
Mai ştiu că agentului Schwartszman Isac-Grişa, la scurtă vreme după înmormântarea lui Nicolae Labiş, i s-au aprobat actele de plecare
definitivă din ţară.
Timp de aproape zece zile, Spitalul de Urgenţă, în care poetul trăgea să moară, s-a transformat într-un obiectiv strategic apărat straşnic sub supravegherea strictă a Securităţii române.
Au instalat filtre discrete, au făcut fotografii, au dat rapoarte - cred că există o sumedenie de documente de acest gen în dosarele care au rămas deschise. Şi totuşi, "numele lui Nicolae Labiş este necunoscut în
arhiva Securităţii" (acesta a fost răspunsul primit de mine, acum patru
ani, de la SRI).
Autor: STELA COVACI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu