Dansând visul (1992) şi poetica onirică a lui Michael Jackson

de Dragoş Vişan

2009-07-24  
Dedicaţia acestei opere literare Dansând visul. Poeme şi reflexii a megastarului Michael Jackson este “Mamei, cu dragoste”. Un omagiu original apare după dedicaţie: “Deepek, mulţumesc pentru inspiraţie şi pentru dragostea ta”. Este vorba, desigur, despre Deepak Chopra, cardiologul şi confidentul megastarului american.
Editarea la Libra în 1993 a acestei cărţi, în traducerea Alexandrei Coman conţine şi “Introducerea” semnată de marea actriţă Elizabeth Taylor, prietenă cu autorul. Nu este un simplu portret psihologic, ci o surprinzătoare declaraţie despre orizontul receptării artei complete a acestui “bărbat înţelept care este Michael Jackson”, Liz Taylor afirmând încă de la început: “Când aud numele lui Michael Jackson, mă gândesc la lumină, stele strălucitoare, lasere şi emoţii adânci. [...] Unicitatea lui Michael ar putea consta în faptul că toate realizările sale, premiile sale, nu i-au alterat sensibilitatea şi preocuparea pentru bunăstarea celorlalţi, grija adâncă şi iubirea pentru familia şi prietenii săi, şi în special pentru toţi copiii lumii. Cred că Michael este ca o hârtie de turnesol. Întotdeauna încearcă să înveţe ceva în plus. Are o inteligenţă alarmant de sclipitoare. Este, în acelaşi timp, foarte curios şi vrea să se inspire de la cei care au supravieţuit. Oameni care au dăinuit. El nu este chiar de pe această planetă. El este plin de emoţii profunde, care creează un nepământean excepţional, inocent, copilăros” .
În memoriile sale intitulate Moonwalk (1988), acest rege al muzicii Pop-Rock şi Soul descrie sentimentele avute foarte de timpuriu pe scenă şi rolul paideic al dansului, preluat de la maeştrii săi, care puteau să-l performeze uneori la fel de bine cu interpretarea cântecelor. Tot în cartea sa autobiografică, tradusă şi la noi în 1992, Michael Jackson reuşeşte să surprindă rapida afirmare a trupei “Jackson 5” – o revelaţie pentru Chicago, New York apoi şi pentru studiourile din California. Joseph Jackson, tatăl său, precum şi starul rock’n’roll-ului Chuk Berry au reuşit să imprime cheia succesului acestei formaţii create în 1965 şi lansate direct pe primul loc prin patru hituri consecutive (1968-1969). Michael Jackson este preocupat să redimensioneze coregrafia muzicii rock şi disco, prin elementele spectaculare ale jocului de pe scenă, fapt mărturisit într-un preambul aforistic prin care începe Dansând visul : “Conştiinţa se exprimă prin creaţie. Lumea în care trăim este dansul creatorului. Cât ai clipi din ochi, dansatorii vin şi pleacă, dar dansul trăieşte. De multe ori când dansez mă simt atras de ceva sacru. În acele momente simt spiritul meu înălţându-se şi contopindu-se cu tot ce există. Devin stelele şi luna. Devin iubitul şi îndrăgostitul. Devin învingătorul şi învinsul. Devin stăpânul şi sclavul. Devin cântăreţul şi cântecul. Devin cunoscutul şi cunoscătorul. Continui să dansez ; şi atunci este eternul dans de creaţie. Creatorul şi creaţia se contopesc într-o mare de bucurie. Continui să dansez şi dansez... şi dansez, până rămâne numai… dansul.” Când el şi fraţii săi din “Jackson 5” trebuiau să se lanseze evoluând pe-o scenă a New Yorkului, Michael a urmărit fascinat mai multe zile, fără să mai mănânce, toată dinamica dansului modern, sclipirile hainelor, efectele de magie coregrafică. Regreta că nu poate să-şi găsească pantofii speciali, neexistând pe atunci numere aşa de mici, pentru un puşti ca el de nouă ani. Mărturisirea sa din Moonwalk este că atunci, în preajma lansării între formaţiile profesioniste din New York, şi-a dat seama că dansul îl învaţă orice, schimbându-i radical existenţa.
Încă din primul poem, “Planeta Pământ”, Michael Jackson îşi alegorizează condiţia sa dansantă, străfulgerat de toate principalele vibraţii transmise din imensitatea exterioară şi interioară. Strofa centrală a acestui poem conţine şi un autoportret profilat pe cerul său: “În vinele mele am simţit misterul/ Tunelurilor timpului, cărţi de istorie/ Cântece de viaţă a vârstelor pulsând în sângele meu/ Am dansat ritmul curentului şi potopului/ Norii tăi ceţoşi, furtuna ta electrică/ Erau turbulente ispite în propria mea înfăţişare/ Am lins sarea, amarul, dulcele/ Fiecărei întâlniri, pasiuni, uri,/ Culoarea ta tumultoasă, aroma ta, gustul tău/ Mi-au înfiorat simţurile dincolo de toată graba/ În frumuseţea ta am cunoscut calea/ Fericirii veşnice, clipa de acum.” În poemul ce prefaţează întregul ciclu oniric al lui Michael Jackson aflăm clar faptul că planeta, oamenii constituie, ca instanţă dialogală, un obiect de efuziune pentru eul liric ; din păcate prima versiune a traducerii din engleză ar putea fi mult înbunătăţită, existând abateri de topică, punctuaţie, repetiţii, care deranjează pe cititori : “Tu eşti iubita mea, blândă şi melancolică/ Îţi pasă oare ? Tu ai o parte/ În cele mai adânci emoţii ale propriei mele inimi/ Dătătoare de brize, mângâietoare, deplină/ În viaţă cu muzica se refugiază sufletul meu.” Finalul poemului creează o ambiguitate, care nu se observă prea bine din traducerea în română: “Planetă Pământ, gentilă şi melancolică,/ Cu toată inima mea, te iubesc.” Inima poetului conţine atributele “gentilă şi melancolică” în empatie cu planeta.
După acest poem inaugural urmează “Partea întâi”. Ar fi de semnalat că Dansând visul se doreşte a fi o carte a interactivităţii dintre scriitor şi cititori. Principalele atuuri ale acestei relaţii subtile sunt: scrierea fotografică, negru pe alb, însă şi invers, în negativ; ilustraţiile şi pozele color de o fascinantă seducţie; statutul metatextual pe care îl dobândesc “reflexiile” sau micile schiţe autobiografice; redarea în caractere italice a unor cuvinte din titluri – fermecat, fără, vieţii, zâmbesc, inima, copii, înaintează, băiatul, destul, anticilor, lumea, copiii, mama, magie, peştele, inocenţă, încredere, curaj, dragoste, Dumnezeu, cum fac, Ryan, umbra, despre, două, ultima, extaz, Berlin, pământul, fetiţa, eu, înger, mi-am căutat, un copil, copil, vei fi. Partea a doua conţine doar câteva titluri – cu sublinierea altor salturi cognitiv-afective în ordinea iniţierii personale: magic, asculţi?, eliberându-mă, cândva, cerul, marele, cel din, pui. Ultima afirmaţie, complemantară pentru titlul întregii cărţi, este “Visul continuă...” Nu este nevoie de o grilă hermeneutică sau de o lecturare arhetipală pretenţioase peentru a urma semnele şi însemnele grafice – pentru că realitatea ca spectacol, coborârea artistului în celebrarea umanului plasează poetica lui Michael Jackson în sfera concretului şi a confesivului alegoric.
Poemul “Copil fermecat” are un incipit narativ arhicunoscut, “A fost odată un copil liber”. Apropierea de jurnalul simili-cântat al lui Ion Creangă frapează începând cu al doilea vers: “În adâncul lui, a simţit râsul,/ Bucuria şi jocul veseliei naturii/ El n-a fost tulburat de gânduri de viitor/ Ar fi vrut să vadă numai frumuseţe şi iubire.” Şi în Moonwalk sau în primul capitol al cărţii surorii lui Michael Jackson, La Toya şi familia Jackson (1991) apar instantaneele episoadelor ghiduşe, ale jovialităţii micului Mick. Când fraţii săi nu mai suportau repetiţiile interminabile de acasă, precocele Mick îşi permitea să arunce cu papucul în tatăl său, asprul Joseph, apoi să fugă din calea sa. Episodul cu privirea la cabina femeilor din localurile unde cânta formaţia “Jackson 5” sau cel al ridicării fustelor melomanelor, pentru colectarea banilor sunt comparabile cu dărâmarea casei Irinucăi sau cu isprăvile de la Fălticeni – îmbrăţişarea crâşmăriţei din Rădăşeni. Din acest poem, “Copil fermecat” aflăm un similar dezgust pentru habotnicie: “Ştia că puterea lui era puterea Domnului/ Ştia că ei îl considerau ciudat/ Puterea inocenţei, milei, luminii/ Ameninţa preoţii şi a creat frică/ În nenumărate feluri au căutat să dărâme/ Această forţă misterioasă pe care ei n-o aveau.// În nenumărate feluri au încercat să distrugă/ Credinţa lui simplă, neţărmurita lui bucurie/ Invincibila lui armură era un scut de fericire/ Nimic n-a putut s-o atingă, nici venin, nici şuierat.// Copilul rămânea într-o stare de graţie/ Nu era limitat în timp sau spaţiu/ În vise color zburda şi se juca/ În timp ce îşi interpreta rolul, stătea în Eternitate.” . Detaşarea dinspre acel ochi al zeului Horus din Cartea egipteană a morţilor înlătură orice urmă de patetism, fiind vorba exclusiv de o fişă psihologică a copilului universal. Şi în Amintiri din copilărie întâlnim perspectiva ludică şi critică a lui Ochilă. Onirismul lui Mickael Jackson plasează sferele emotivă şi volitivă cu mult înaintea celei cognitive – de unde şi prevalenţa visului, inseparabil de dans. Michael Jackson intuieşte, prin imaginarul său poetic, multe alte premize ale neînţelegerii sale, care din păcate se extinde acum, în postumitate: “Au venit prezicătoare şi destinul a fost spus:/ Unele au fost vehemente, altele curajoase/ În acuzarea copilului, această uluitoare fiinţă./ Înfăţişarea lui nu era ca a celorlalţi/ Este el adevărat? Este atât de ciudat/ Natura lui imprevizibilă nu urmează nicio linie/ El ne încurcă pe noi, este el drept?/ Care este destinul său?/ Care este soarta lui?// Şi în timp ce ele şuşoteau şi conspirau/ Prin nenumărate mijloace pentru a-l istovi/ Să-i ucidă minunea, să-l calce în picioare/ Să-i ardă curajul, să îl înfricoşeze/ Copilul a rămas simplu, sincer// Nu-şi dorea decât un munte înalt,/ Să coloreze norii, să picteze cerul,/ Dincolo de hotare a vrut să zboare/ În sânul naturii, să nu moară niciodată.” Eminescianismul, ca un destin foarte atipic, genial se observă plenar în incantaţiile triadei ursitoarelor din “Miron şi frumoasa fără corp”. De altfel şi Petre Ispirescu prezintă neversificat, sub genuinele forme de basm popular, Tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte – aceeaşi aspiraţie a unui actant ce vrea să iasă de mic din rândurile lumii şi limitele creaţiei. Acelaşi eu literar de-o indiscutabilă plenitudine aveau şi E.A. Poe, W. Withman, sau chiar nuveliştii I.L.Caragiale în Cănuţă, om sucit şi Mateiu Caragiale în Remember. Visul lucid al lui Michael Jackson transformă orice dat existenţial într-o etapă plotiniană de ascedere spre sufletul universului.
Eul poetic îşi manifestă brusc identitatea, preluând-o pe cea a unui anonim copil şi forţând un pic, prin ridicare de ştachetă, adeziunea receptorilor la teza că un copil ar fi Adam, Profetul : “Nu opriţi acest copil, el este tatăl omului/ Nu-i împiedicaţi drumul, el este o parte din plan/ Eu sunt acel Copil, dar aşa sunteţi şi voi/ Voi aţi uitat, aţi pierdut secretul.// Înăuntrul inimii voastre stă un Profet/ Printre gândurile sale, el poate auzi/ O melodie simplă dar uimitor de clară/ Muzica vieţii, atât de preţioasă, atât de dragă” . Simbolul “focului” capătă, din versurile ultime ale “Copilului fermecat” valenţele unirii muzicii cu dansul, după modelul păsărilor cântătoare care execută concomitent triluri şi volute în aer : “Dacă măcar o clipă aţi putea cunoaşte/ Această scânteie de creaţie, această minunată licărire/ Aţi veni şi aţi dansa cu mine/ Aprindeţi focul, încât să putem vedea/ Cum toţi copiii Pământului/ Îşi ţes misterul şi dau o nouă naştere/ Unei lumi a libertăţii, fără nicio durere/ Unei lumi a bucuriei, mult mai înţeleaptă// Undeva în adânc, voi ştiţi că e adevărat/ Găsiţi doar acel copil ; se ascunde în voi.”
Prima schiţă sau reflecţie din volum este intitulată “Aripi fără mine”. Poza ataşată acestui poem în proză ni-l înfăţişează pe autor purtând un larg veşmânt, iar privit lateral, în dreptul crepuscului solar din largul oceanului, impresia ar fi că un fluture cu pălărie îşi zbate aripile, exact ca şi cei trei pescăruşi din planul apropiat care rezistă vântului. Interogarea din schiţa-poem a “aripilor”, care nu i-ar fi crescut întocmai celor ale şoimului, este urmată, imediat, de-o extatică decolare a “spiritului” într-un peisaj oniric.
Trezirea îndeamnă la reflecţii. Inimile cu aripi prea mari trebuie învăţate să păşească şi prin mizeriile sau tragediile vieţii: “« Voi, aripi, aţi crescut fără mine », a spus inima mea. « La ce e bună libertatea fără dragoste? ». Aşa încât am mers încet spre patul unui copil bolnav şi i-am cântat un cântec de leagăn. El a adormit zâmbind şi inima mea s-a liniştit [...] dar ceva nu era totuşi în ordine.” Trupul personajului-narator cârteşte că aripile ar fi crescut fără el şi că zborurile asemănătoare cu cele ale şoimului n-ar fi decât simplă imaginaţie. Ca să se convingă de faptul că oniricul nu-i simplă halucinaţie, acest om fără însuşirea “aripilor” vrea să-şi depăşească egotismul: “Aşa că m-am uitat în cărţile pe care, înainte, le ignoram şi am citit despre sfinţii din toate timpurile care, de fapt, au zburat. În India, Persia, China şi Spania (chiar şi în Los Angeles!), puterea spiritului a ajuns nu numai în inimă, ci chiar în fiecare celulă a corpului. « Ca şi cum purtat în înalturi de un vultur », spune Sf. Tereza, « extazul meu s-a ridicat în aer ».
Am început să cred în acea faptă uluitoare şi, pentru prima oară, nu m-am mai simţit umilit. Eram şoimul, şi copilul, şi sfântul. În ochii mei, vieţile lor au devenit sacre. Adevărul venise acasă. Când viaţa este văzută ca un lucru divin, fiecăruia îi cresc aripi.” Acest crochiu epic al zborului seamănă foarte mult cu oniricele mărturisiri ale tânărului Eugen Ionescu din Elegii pentru fiinţe mici dar prezintă şi o tehnică de îngemănare a fantasticului cu religiosul, precum în multe proze scurte ale lui Vasile Voiculescu. Bineînţeles că eticul este principala miză a textului, valoarea estetică fiind trecută pe plan secund. În Moonwalk artistul american îşi aminteşte că locuind încă în oraşul industrial Gary (statul Indiana), pe malul lacului Michigan, el şi fraţii săi aspirau de mult să cunoască şi Sudul Statelor Unite, de unde veniseră strămoşii lor, vechii sclavi pe plantaţiile nobililor. Toponimul Los Angeles folosit de Michael Jackson face aluzie, dar numai subtextual, şi la puţinul sânge de amerindian care curgea în el, după cum aflăm din genealogia familiei sale în cartea Michael Jackson între legendă şi adevăr (1992) de Simona Tănase: “Să întoarcem acum clepsidra uriaşă a timpului în urmă cu mai bine de un secol. Suntem în America marilor plantaţii de bumbac din Sud, în America sclavilor negri. Printre zecile de mii de negri care munceau pe plantaţii, trudea şi Mattie Daniels, o mulatră născută din dragostea dintre un sclav negru şi o tânără fată albă paralitică. De la Mattie Daniels începe arborele genealogic al lui Michael Jackson. Pe această rădăcină care este Mattie Daniels, se altoiesc, generaţie după generaţie, mlădiţe dintre cele mai variate, astfel încât saga familiei Jackson poate număra în ascendenţa sa strămoşi negri, albi şi chiar indieni Choctaw.
Născut în 1838, în sclavie, Nero este străbunicul lui Michael. Este primul care îşi adaugă la nume apelativul Jackson (de la Jack – tatăl său, indian Choctaw + son = fiu). Detestându-şi condiţia de sclav, Nero Jackson încearcă în repetate rânduri să fugă de pe plantaţie, eşuând din nefericire, de fiecare dată. Mărturiile aspiraţiilor sale nereuşite pentru un trai mai bun vor fi, până la sfârşitul vieţii, cicatricele adânci în lungul şi în latul spinării, lăsate de loviturile de bici. Totuşi există un Dumnezeu şi pentru Nero. Început în 1861 şi încheiat în 1865, Războiul de Secesiune care a bântuit America mai bine de cinci ani, aduce odată cu moarte, distrugeri şi jale, şi abolirea sclaviei. Nero se pomeneşte liber, ba chiar primeşte şi o bucată de pământ pe care, prin rodul muncii mâinilor sale, o face să prospere. Se spune că sâmbătă seara, după o săptămână de trudă şi vreo câteva pahare de băutură, Nero Jackson se lansa în sălbatice dansuri războinice indiene, în saloon-ul din partea locului (să nu uităm că tatăl său Jack era indian). Poate că aici trebuie să căutăm rădăcinile artei coregrafice ale strănepotului său, Michael.”
“Dansul vieţii” aduce foarte mult cu pasajele din La Medelenii lui Ionel Teodoreanu, când adolescentul Dănuţ nu poate dormi şi mai sare pervazul ferestrei ca să vadă ce face Monica. Metaforismul ne determină să deducem faptul că funcţionalitatea “epicii” lui Michael Jackson este dincolo de auspiciile obişnuite ale genului. Diegeza are o altă finalitate, sau un dublu rol: de a iniţia şi de a interpreta textele lirice. În “Dansul vieţii” se prezintă, într-o contemplaţie nocturnă, “răcoroasa energie albastră” ce vine înspre pat de la lună. Povestind, eul experimentator îşi arată neastâmpărul nesomnului. Dacă La Toya Jackson mărturisea în cartea sa monografică de familie că se zvărcolea şi se legăna în pat ca să adoarmă, după ce primea bătaie de la tatăl ei, Joseph Jackson, pentru micul Mick, fratele ei, imboldul de-a dansa este cerut chiar de astrul nocturn – veche divinitate orientală şi greco-romană:
“Alerg de-a lungul holului întunecos şi deschid uşa, nu pentru a părăsi casa, ci pentru a mă întoarce la ea. « Lună, sunt aici! », strig.
Dar trupul meu începuse să se mişte cu mult înainte de a spune eu ceva. Când a început ? Nu-mi pot aminti – trupul meu s-a mişcat întotdeauna. Toată copilăria am reacţionat la lună în felul acesta, ca lunaticul ei favorit; şi nu doar al ei. Stelele m-au atras suficient de aproape ca să văd prin licărirea strălucirii lor. Şi ele dansează un blând dans molecular, care face atomii mei de carbon să sară în timp.”
Părăsirea cadrului securizant al dormitorului şi incursiunea pe câmp, iar apoi pe malul mării ni-l pun pe actantul devenit liber într-o sitauţie foarte specifică, în faţa inexplicabilului imbold de-a face dansul dervişului învârtitor – care reprezintă şi în nuvela Păcat a lui I.L. Caragiale un laitmotiv, executată de-un copil al străzii : “Râzând, aplecându-mi capul pentru echilibru, încep să mă învârt cât pot de sălbatic. Acesta e dansul meu preferat, pentru că ascunde un secret. Cu cât mă răsucesc mai repede, cu atât mă simt mai în largul meu. Dansul meu este numai mişcare în afară, numai linişte în interior. Cât de mult îmi place să creez muzică, muzica neauzită care nu moare niciodată.
Şi liniştea este dansul meu adevărat, coregraful meu de graţie, deşi nu se mişcă niciodată. Stă deoparte şi binecuvintează fiecare deget de la mână şi fiecare deget de la picior.

Acum am uitat de lună, de mare şi delfini, deşi sunt părtaş la fericirea lor mai mult ca oricând. La fel de îndepărtată ca o stea, la fel de aproape ca un grăunte de nisip, prezenţa mării se înalţă strălucind în lumină. Aş putea fi înăuntru pentru totdeauna, e atât de iubitoare şi de fierbinte. Atinge-o numai o dată, şi lumina creşte din linişte. Mă cutremură şi mă emoţionează, şi ştiu că menirea mea este să arăt altora că această linişte, această lumină, această binecuvântare este dansul meu. Iau acest dar numai pentru a-l dărui iarăşi.
« Repede, repede! », spune lumina.”
Celor nemulţumiţi de valenţele epice ale acestei schiţe autoconfesive am putea să le spunem că megastarul Michael Jackson vorbea despre dans ca despre poezie şi, evident, scrie aici despre poezie ca despre dans. Fotografia plasată în mijlocul textului prozei “Dansul vieţii” surprinde transformarea protagonistului dintr-un hit al său în panteră, iar următoarele două pagini cuprind instantaneul balansului la 45 de grade a corpului dansatorilor din alt hit celebru, “Smooth criminal”. Sub criteriul metatextalităţii, finalul din “Dansul vieţii” ne fac să înţelegem foarte exact statutul eseistic al acestor bucăţi în proză: “ « O stea nu poate muri niciodată. Se topeşte într-un zâmbet şi se preface înapoi în muzică cosmică, dansul vieţii. » Îmi place gândul acesta, ultimul pe care l-am avut înainte de a mi se închide ochii.
Cu un zâmbet, m-am transformat eu însumi în muzică.”
Înţelegem viaţa ca pe o îndeplinire a unor drepturi şi necesităţi umane. În consecinţă, moartea noastră provine din întreruperea alimentării cu ele. Omul are această libertate, de-a se preschimba într-un mecanism mai puţin viu, care îşi refuză de multe ori condiţia animată sau robotizarea sa cotidiană.
În vis lumea este o pânză atârnată de memoria ei, prinsă bine la două capete. Un capăt al visului memoriei îl constituie derularea vieţii spre fluxul morţii de fiecare clipă. Celălalt capăt este drumul invers, refluxul, dinspre evadarea instantanee de pe pământ înapoi înspre viaţă. Altfel spus, există o funcţie cognitivă care transpune chiar banalitatea noastră pe coordonatele ieşirii din anonimat – pentru că aceasta reprezintă mobilul morţii şi specificul de bază al condiţiei umane. Depăşirea limitelor contează mult mai mult decât actele vitale, de conservare a speciei.
Următorul poem este intitulat “Când zâmbesc copiii”, dar este un poem de dragoste al lui Michael Jackson:
“Când visători visează şi-şi sărută tandru iubita
Şi curcubee împletesc şi-şi răspândesc culorile
Sunt clipe atât de pline de viaţă
Noi riscăm, plonjăm
În abis,
Noi suntem suspendaţi un timp,
Acelea sunt clipe când copiii zâmbesc.

Acelea sunt momente când soarta este nepecetluită
Nimic nu este imposibil şi noi suntem împăcaţi
Putem creşte, putem zbura
Păşi pe foc, trece prin cer
În lumina unei stele strălucind
Nimic nu e departe, nu mai există spaţiu
Acelea sunt momente de viclenie inocentă
În sclipire
Noi suntem suspendaţi un timp
Acelea sunt momente când copiii zâmbesc

Acelea sunt momente când inima e tandră
Când peisaje marine licăresc în măreaţa splendoare
Când râsul Raiului răsună pe Pământ
Şi revenim într-o nouă naştere
Într-o Eternitate fără margini.
În frăţia îngerilor
Zburdăm şi ne învârtim
Pe terenul de joacă al sufletului nostru
În amurg
Noi suntem suspendaţi un timp
Acelea sunt momente când copiii zâmbesc.

[...] Noi suntem sursa, noi suntem tortura
Nimic nu ne poate răni, pentru că noi suntem invincibili
Nu există păcat, nu există păcătos
Putem câştiga, numai noi am simţit licărirea
În fericire
Noi plutim un timp
Acelea sunt momente când copiii zâmbesc.”
Pe cineva noi am iubit cu fantezie şi bucurie, oferindu-ne bucuriile cotidiene. Pe altcineva am iubit şi urât în acelaşi timp, întârziind sau bruscând întâlnirea sufletelor. Prima dintre aceste relaţii a fost una a asumării în comun a bucuriilor vieţii. A doua, dimpotrivă, o experiere în doi a morţii. Celor mai practici le repugnă foarte tare această ultimă variantă. Dar pentru o dezvoltare sălbatică a iubirii, merită încercată. Nu tot ce presupune regularitate, raţiune, îndestulare poate conveni partenerilor.
Poemul protestatar “Copii ai lumii” este adresat politicienilor indiferenţi şi marilor oameni de afaceri a căror lege este fărădelegea şi escrocheria, ca un avertisment unanim împărtăşit de către oamenii simpli, care se ghidează după principiul neotestamentar “Lăsaţi copiii să vină la mine!”: “În timp ce oamenii mari se luptă şi îşi apără punctul lor de vedere/ Punându-şi pentru totdeauna noi măşti/ Noi vom legăna fluxul de timp şi vom reuşi [...] Cu dulcea mângâiere a unui sărut de dragoste/ Vom reuşi.// În timp ce comercianţii fac negoţ şi se tocmesc la preţ/ Şi politicienii încearcă din greu să fie drăguţi/ Noi ne vom întâlni pe tărâmuri nesfârşite şi lansând la apă vapoarele noastre/ Vom reuşi.// În timp ce avocaţii pledează şi doctori tratează/ Agenţii de bursă stabilesc preţul cărnii/ În timp ce predicatorii predică şi sună clopoţelul/ Escroci avari cu ceva de vânzare/ Noi vom cânta şi dansa în fericire inocentă […] Copii ai lumii, vom reuşi/ Cu cântec şi dans şi fericire inocentă/ Blânda mângâiere a unui sărut plin de dragoste/ Vom reuşi.”
Din următoarea bucată epică, eseul literar “Aşa înaintează elefanţii”, se observă că parabola poate substitui povestea autarhică a propriei existenţe, după modelul dorinţei de anonimat a lui Michael Jackson, pus în aplicare până la soluţii extreme în privinţa celor trei copii înfiaţi ai săi. Este vorba despre un legământ pe care elefanţii îl fac între ei ca să nu cadă la pământ niciodată de bunăvoie, decât atunci când “pigmeii” lumii, oamenii le ameninţă specia. Citind aceste două pagini, cu un scurt intermezzo de spectacol absurd al unor saffariuri în Africa – când sunt doborâţi sub gloanţe pachidermele masculi, apoi femele şi în cele din urmă puii – asistăm la un adevărat teatru al cruzimii à la Antonin Artaud, numai că scena e plasată în savana “neruşinatei noastre lăcomii”.
Naratorul nu se mai implică ca personaj decât foarte puţin, în incipit, când afirmă că citise despre o curiozitate biologică : “Un lucru curios despre elefanţi este acesta : pentru a supravieţui nu trebuie să se prăbuşească. Orice animal se poate împiedica şi ridica din nou. Un elefant stă întotdeauna în picioare, chiar şi când doarme. Dacă unul din turmă alunecă şi cade, este fără speranţă. Stând culcat pe o parte, el este prizonier al propriei greutăţi, deşi ceilalţi elefanţi vor încerca să-l ajute, înconjurându-l din toate părţile, până la epuizare, încercând să-l ridice. De obicei nu pot face mai mult. Cu răsuflări încete şi greoaie, elefantul prăbuşit moare. Ceilalţi stau de veghe, apoi pleacă încetişor, mai repede.”
Este foarte posibil ca autorul să-şi fi radiografiat aici propriile combustii interioare, de elefant, care n-a vrut să se oprească niciun moment din cariera sa artistică. Ceea ce afirma imediat după decembrie 1989 criticul literar Laurenţiu Ulici despre poetica onirismului în articolul “Visez, deci exist (fragmente despre Dimov)” se potriveşte exact şi poeticii onirice a lui Michael Jackson: “Hypnos o ispiteşte pe Geea, cu ajutorul lui Nyx care îi era mamă şi al lui Hermes, cel cu ciudata liră, care nu-i era nimic. Altfel zis visul şi veghea, iluzia şi realitatea fac schimb de aparenţe sub patronajul baroc al cuvântului. Poetul ne introduce într-un labirint de ficţiuni lirice, deşiră firul vreunei poveşti autarhice cu întâmplări care trec din convenţiile unei logici în convenţiile alteia şi nu-şi propune alt scop decât să ne procure emoţia descoperirii în miraj a unei ordini mai puţin dezordonate decât aceea din real. Războiul celor două logici dă poeziei acestui poet echilibrul rar al unei ambiguităţi şi creează acea atmosferă fascinantă prezentă în majoritatea poemelor, indiferent de spaţiul şi timpul pe seama cărora este pusă ficţiunea lirică. Pentru că, adesea, întâmplările transcrise liric sunt sugerate poetului de cea mai evidentă realitate, după cum, alteori, aparţin în întregime iluziei. Se înţelege, episodul epic e doar un pretext manevrat abil spre a sugera întotdeauna dincolo de el o atmosferă fizică, o stare psihologică, un aer special, toate succedanee ale conflictului logic. Logica visului şi logica realului interferează ca la romanticii clasicizanţi pentru a produce impresia de profunzime la un centimetru de suprafaţa versului” .
Şi Michael Jackson vedea în somnul sau eventuala cădere la pământ o prefigurare a opririi “mărşăluirii” sale, precum în cazul pachidermelor. Atmosfera creată în tot volumul Visând dansul ne face să ne întrebăm dacă dansul nu a fost pentru autor o expresie a iubirii continue, dublând execuţia coregrafico-muzicală cu semnificaţiile viselor sau propriilor idealuri. Dacă s-ar scrie în viitor o psihologie a artei sale iniţiatice de dansator, s-ar găsi multe elemente cu aerul de vrajă indus iraţional spectatorilor, dinspre luciditatea benefică a şamanilor amerindieni sau africani. Frazarea aproape cântată a schiţei lirice şi autobiografice “Aşa înaintează elefanţii” ne fac să ne gândim la muzica negrilor, la blues-ul şi original, la continuitatea melodică a jazzului din New Orleans, pentru că ideea emancipării şi civilizării continue a negrilor şi amerindienilor din S.U.A. străbate ca firul Ariadnei prin labirint creaţia artistică a lui Michael Jackson:
“Nu cumva este un alt motiv pentru care elefanţii nu se pot prăbuşi?
Nu să cadă este menirea lor. Fiind cele mai înţelepte şi mai răbdătoare dintre animale, ele au făcut un pact – îmi imaginez că a fost făcut cu ere înainte, când glaciaţiunile erau pe sfârşite. Mişcându-se în turme enorme pe suprafaţa pământului, elefanţii spionau pigmeii stând la pândă în iarba înaltă.
« Ce frică şi furie are această creatură », gândeau elefanţii. « Dar el va moşteni pământul. Noi suntem suficient de înţelepţi să vedem asta. Lasă să îi dăm un exemplu. »

Apoi elefanţii şi-au pus capetele cărunte la încercare şi au chibzuit. Ce fel de exemplu ar putea să îi arate omului ? Ar fi putut să îi arate că puterile lor sunt mult mai mari decât ale lui, ceea ce era fără îndoială adevărat. Ar fi putut să-şi manifeste furia, suficientă să dezrădăcineze toate pădurile. Sau ar fi putut să domine omul prin teamă, călcându-i în picioare câmpiile şi zdrobindu-i colibele.
În momentele de mare frustrare, elefanţii sălbatici vor face toate aceste lucruri, dar ca grup, punându-şi capetele să judece, au decis că omul ar putea învăţa mai multe dintr-un mesaj mai prietenos.

« Hai să-i arătăm respectul nostru pentru viaţă », au spus. Şi, din acea zi, elefanţii au fost tăcuţi, răbdători, creatori paşnici. L-au lăsat pe om să-i călărească şi să-i înhame ca pe robi. I-au lăsat pe copii să râdă de trucurile lor la circ, exilaţi din măreţele câmpii africane unde trăiau odată ca nişte stăpâni.
Dar cel mai important mesaj al elefanţilor este mişcarea lor. Pentru că ei ştiu că a trăi înseamnă a te mişca. Răsărit după răsărit, eră după eră, turmele mărşăluiesc, o măreaţă cantitate de viaţă care nu se prăbuşeşte niciodată, o neîncetată forţă de pace.

[...] Aşa că elefanţii mărşăluiesc, şi fiecare pas înscrie cuvinte în ţărână: « Priviţi, învăţaţi, iubiţi. Priviţi, învăţaţi, iubiţi. »
Îi auziţi? Într-o zi, duhurile a zece mii de domni ai câmpiilor vor spune: « Noi nu vă urâm. Nu v-aţi dat seama? Noi vroiam să cădem, aşa încât voi, dragi pitici, să nu mai cădeţi niciodată. »”
Fineţea observaţiilor despre contiuul mers al elefanţilor se reflectă, cum am văzut, asupra motricităţii şi marii maleabilităţi corporale din dansul negrilor, reinventat de către Michael Jackson. Un alt eseu autobiografic, foarte apropiat, este “Destul pentru astăzi”, în care dansatorul chiar termină repetiţiile sale, care “pot trece de miezul nopţii”, moment în care un glasul feminin al unei specialiste din domeniul artistic îl face să vadă părţile întunecate ale omenirii prin pilda delfinilor muribunzi:
“O voce din camera de control spuse: « Te simţi bine? »
« Un pic obosit, cred », am răspuns.
Mi-am luat hanoracul şi m-am îndreptat spre hol. Am auzit în spate paşi alergând. Ştiam sigur cui aparţineau. « Te ştiu prea bine », spuse ea, punând mâna pe mine. « Ce se-ntâmplă de fapt? »

Am ezitat : « Ei bine, nu ştiu cum sună asta, dar azi am văzut o poză în ziar. Un delfin fusese prins într-o plasă pescărească. În felul în care trupul era încurcat în sfori vedeai atât de multă agonie. Ochii erau goi, mai avea încă acel zâmbet, zâmbetul pe care delfinii nu-l pierd niciodată, chiar când mor…». Vocea mi se stinse.

Puse mâna ei într-a mea. « Ştiu, ştiu. »

« Nu, nu ştii tot. Nu numai că am fost trist sau că a trebuit să văd că o fiinţă nevinovată a murit. Delfinilor le place să danseze – dintre toate fiinţele mării, aceasta este particularitatea lor. Nu cer nimic de la noi, sar în valuri în timp ce noi ne minunăm. Se iau la întrecere cu vapoarele, nu pentru a ajunge primii, ci pentru a ne spune : ‘Totul este o joacă. Continuaţi cursa, dar dansaţi în timp ce o faceţi.’
Când eram în mijlocul repetiţiei, m-am gândit : ‘ei omoară un dans’. Şi apoi părea drept să mă opresc. Nu pot feri dansul de moarte, dar măcar pot face o pauză în amintire, ca de la un dansator la altul. Are vreun sens ? »

Ochii ei erau tandri. « Bineînţeleles, în felul său. Probabil vom aştepta ani, înainte ca cineva să rezolve acest lucru. Atât de multe interese sunt implicate. Dar este prea nemulţumitor să aştepţi mâine ameliorările. Inima ta a vrut să vorbească acum. »
« Da » am spus, deschizându-i uşa. « Am avut doar acest sentiment şi asta ajunge pentru astăzi. »”
Insinuările surorii sale, La Toya Jackson, pudibonderia ei despre molestările suferite de micul Mick de la tatăl său Joseph, sunt cele mai grele atacuri pe care putea să le primească megastarul, chiar într-o perioadă de continuă ascensiune, aflat la vârsta de treizeci şi trei de ani când s-a publicat întâia oară, la Dutton, cartea La Toya, Growing Up in the Jackson Family (1991). Dacă decriptăm şi mesajele trimise din copilărie fraţilor şi părinţilor de către Michael, nu putem depista nicicând faptul că a fost un copil fără copilărie, sau că bătăile primite îi marcaseră existenţa.
Michael n-a avut nici personalitate multiplă. Este de la început un idealist, un neînţeles. El însuşi receptacol al Vocii de sorginte platonică, al unui timbru cu adevărat orchestral – tragic, terifiant şi comic în acelaşi timp – a făcut să se reaudă ancestralele chemări amerindiene şi africane ale strămoşilor la scenă deschisă. Experienţele făcute pentru găsirea ritmului de mişcare în valuri sacadate provin din Cartea morţilor egipteană şi din anumite pagini de manuscris ale incaşilor. Aripile condorului, cu penele ridicate în sus la extremităţi, sunt redate atunci când agilul câtăreţ execută şi în ”Dirty Diana” sărituri fastuoase sau pirueta spre pământ, de proveninenţă barocă.