Ce nu stiti despre Rădăcinile Bruxelles-UE

Sub titlul "Rădăcinile naziste ale " vă prezentăm o carte scrisă de Paul Anthony Taylor, Aleksandra Niedzwiecki, Matthias Rath şi August Kowalczyk, editată de Fundaţia de Sănătate Dr. Rath.

În lucrare se arată că arhitectul-cheie al "Bruxelles/UE", fondatorul Uniunii Europene, nu este altul decît Walter Hallstein, fost membru al organizaţiilor oficiale naziste în timpul celui de-al doilea război mondial, apărător al legilor naziste, scăpat prin minciuni ordinare de procesul pentru crime de război de la Nürnberg.

De asemenea este documentat modul în care IG Farben - Cartelul German al Chimiei, Petrolului şi Medicamentelor şi-a continuat chiar şi după înfrângerea din al doilea război mondial, tentativa de creare a unui imperiu economic german, al IV-lea Reich.

Pentru a atinge aceste scopuri au fost promovate la nivelul UE, printre altele, măsuri legislative care duc la eliminarea de pe piaţă a celui mai temut concurent al concernelor farmaceutico-chimice: terapile naturiste.

Prefaţă şi introducere:
Descarcă introducerea (304 kB)
Capitolul 1: Recapitularea dovezilor
Descarcă capitolul 1 (4.79 MB)
Capitolul 2: Walter Hallstein: proeminent avocat nazist şi arhitect cheie al "Bruxelles UE"
Descarcă capitolul 2 (2.79 MB)
Capitolul 3: "Marele Cartel al Sferei" şi cadrul său organizaţional
Descarcă capitolul 3 (332 kB)
Capitolul 4: Încercarea Cartelului Petrolului şi Medicamentelor de a-şi consolida puterea politică asupra Europei
Descarcă capitolul 4 (1.05 MB)
Capitolul 5: Guvernarea Bruxelles UE va pune capăt secolelor de libertate şi independenţă în Marea Britanie
Descarcă capitolul 5 (484 kB)
Capitolul 6: Cine e Cine în "Bruxelles UE"
Descarcă capitolul 6 (979 kB)
Capitolul 7: Releu de Viaţă
Descarcă capitolul 7 (61 kB)
Capitolul 8: Anexe
Descarcă capitolul 8(453 kB)
Mai multe informaţii:
Alte cărţi de citit

Autorii cărţii, printre care se numără şi un supravieţuitor al lagărului de la Auschwitz care n-a primit nici până în prezent compensaţia financiară pentru detenţie şi muncă forţată, spun o poveste pe care mulţi cititori ar putea să o descrie ca fiind greu de crezut.

Probabil că mulţi vor spune că aceste informaţii istorice, documentate, la care se face referire în aceasta carte, ar fi trebuit să fie pe prima pagină a tuturor ziarelor. Faptul că această carte nu a fost adusă la cunoştinţa publicului de către mass media demostrează o dată în plus că trăim într-o dictatură în care marile adevăruri sunt cenzurate.

Ţinând cont de acest lucru, responsabilitatea fiecăruia dintre noi este de a downloada şi citi această carte, de a o răspândi tuturor cunoscuţilor şi de a vizita şi studia documentele sursă listate în subsolul paginilor.

Timp de aproape trei sferturi de secol lumii i s-a spus că al doilea razboi mondial a fost generat de un psihopat, Adolf Hitler şi de anturajul său de huligani rasişti. Adevărul este însă că cel de-al doilea razboi mondial a fost un razboi de cucerire condus în numele IG Farben - Cartelul German al Chimiei, Petrolului si Medicamentelor, cu scopul de a controla pietele globale în noile domenii ale produselor chimice patentate, in spatele acestora aflandu-se varfurile "iluminate" ale masoneriei precum hraparetii bancheri Rockefeller si Rothschild, care au fondat Rezerva Federala Americana.

Documentele oficiale ale Congresului S.U.A. si tribunalului de la Nuremberg pentru crime de razboi arata fara echivoc ca cel de-al doilea razboi mondial a fost nu numai pregatit, ci si facilitat logistic si tehnic de catre cel mai mare si mai renumit cartel al petrolului si medicamentelor de la acea vreme, si anume cartelul german IG Farben, format din Bayer, BASF, Hoechst si alte companii chimice.

În rechizitoriul procesului de la Nuremberg se dovedeste ca fara IG Farben, cel de-al doilea razboi mondial nu ar fi avut loc.

Dupa ce ambele încercari militare de a subjuga Europa si razboiul însusi au esuat, Cartelul Petrolului si Medicamentelor a investit în a treia încercare: cucerirea economica si politica a Europei prin intermediul Uniunii Europene cu sediul la Bruxelles.

De aceea, nu este surprinzator faptul ca arhitectii cheie ai "Bruxelles-UE" au fost recrutati din rândul acelor tehnocrati care deja facusera planurile pentru o Europa postbelica sub controlul coalitiei dintre nazisti si Cartel. Aceasta carte va aduce la cunostinta conducatorii cartelului - îmbracati nu doar în uniforme naziste, ci si în costume cenusii. Cel mai renumit dintre acestia a fost Walter Hallstein, primul presedinte al asa-numitei Comisii UE. Daca va intrebati probabil, de ce nu ati auzit pâna acum despre aceste lucruri cutremuratoare este foarte simplu. Dupa 1945, Cartelul a investit sute de miliarde de dolari cu un singur scop: sa rescrie istoria si sa-si ascunda trecutul criminal. Aceasta musamalizare, cu privire la originile corporatiste ale celor doua razboaie mondiale, a fost în mod evident conditia preliminara pentru cea de-a treia încercare a Cartelului - de aceasta data prin intermediul UE - de a cuceri si controla Europa. În mod evident, interesele Cartelului sperau sa-si consolideze controlul asupra Europei prin intermediul Uniunii Europene fara ca aceste radacini întunecate sa fie vreodata expuse. Totusi, acest plan a esuat. Publicarea acestei carti si zecile de mii de documente autentice la care se refera înseamna ca experimentul UE al Bruxellului s-a terminat. Nici o persoana, organizatie sau partid democratic nu mai poate sustine acum cea de-a treia încercare de cucerire a Europei. Aceasta carte este, de asemenea, o oportunitate unica pentru toti acei politicieni si partide politice care au fost ademeniti în sustinerea Bruxellului fara sa cunoasca bazele acesteia sau sa îi înteleaga adevaratele scopuri. Aceasta include cei 27 sefi de state care au semnat "Tratatul de la Lisabona", dintre care majoritatea nu au stiut ca semnaturile lor au constituit un act de "îndreptatire" a Cartelului si actionarilor sai sa profite de controlul asupra Europei. Acesti politicieni si partide politice au acum sansa sa faca o cotitura completa, revocându-si în mod public sprijinul în favoarea unui model al Europei care a fost construit pe decenii de minciuni si înselaciuni. Te încurajam pe tine, cititor al acestei carti, sa ajuti la raspândirea acestei informatii importante catre familia, prietenii, colegii tai precum si în comunitatea în care traiesti. Mai mult, te încurajam sa îi confrunti pe reprezentantii tai politici la nivel local, regional, national si european - cu informatia prezentata în aceasta carte. Facând asta, pui o presiune asupra acestor politicieni sa faca o alegere: fie sa închida ochii în fata adevarului si sa sprijine deplin preluarea Europei de catre o dictatura de interese corporatiste, fie sa actioneze în spiritul protectiei democratiei si a vietii si sanatatii milioanelor de oameni. Alegerea pe care acesti politicieni o fac cu privire la pozitia lor fata de "UE" va fi cea mai importanta decizie din cariera lor politica. Dupa ce ultima încercare a Cartelului de a controla Europa a esuat în 1945, una din cele mai larg folosite scuze de catre actionarii sai politici a fost ca "nu au stiut". Totusi astazi, dupa publicarea acestei carti, nici un politician nu poate face o astfel de afirmatie în apararea suportului sau continuu fata de "Bruxelles/UE". Din perspectiva istorica, ceea ce este cel mai urgent necesar acum, este o miscare populara. Actiune deosebit de importanta pentru ca politicienii din multe tari europene au fost influentati de interesele corporatiste ale Cartelului Petrolului si Medicamentelor; astfel ei nu mai sunt aparatori independenti ai intereselor oamenilor. O miscare populara ar fi, de aceea, singurul garant al libertatii, democratiei si independentei pentru oamenii din Europa.

Sanatatea populatiei si scopurile UE

Unul dintre scopurile cheie ale cartelului corporatist care se afla in spatele UE este acela de a distruge sectorul terapiilor si produselor naturiste nepatentabile, cel mai mare concurent si cea mai mare amenintare la adresa bolilor de pe urma carora cartelul farmaceutic si industria farmaceutică globală scot profituri de mii de miliarde de dolari. De fapt liderii de la Bruxelles ai UE proiectează legile Europei acţionând ca niste reprezentanti ai acestor interese farmaceutice multinaţionale. Scopul aşa numitei "Food Supplements Directive", (Directiva Suplimentelor Alimentare) de exemplu, legiferată în 2002, este acela de a impune restricţii stricte şi dictatoriale asupra tipurilor şi dozelor de vitamine şi minerale care pot fi conţinute în suplimentele nutritive. Pentru a masca această ameninţare, UE pretinde în mod fals că nivelurile permise pentru fiecare nutrient vor fi calculare ştiinţific prin intermediul unui proces numit "scientific risk assessment" (evaluarea ştiinţifică a riscului). Totuşi, realitatea este că majoritatea metodologiilor propuse pentru evaluarea presupusului "risc" de a consuma suplimente alimentare sunt orice numai ştiinţifice nu şi de fapt sunt profund eronate. În mod similar "Traditional Herbal Medicinal Products Directive", (Directiva Produselor Medicinale Tradiţionale din Plante) legiferată în 2004 supune produsele medicinale naturale din plante unui proces prohibitiv de înregistrare prin care toate plantele care nu au garantată o licenţă specifică sunt interzise şi scoase de pe piaţă. Prin decimarea în acest mod a sectorului plantelor naturale, UE intenţionează să elimine o ameninţare cheie pentru interesele financiare ale acţionarilor săi farmaceutici multimiliardari. Mai mult, într-o încercare de a limita până şi răspândirea informaţiei despre terapiile naturale, UE a legiferat în 2006 aşa numita ""Regulation on Nutrition and Health Claims" (Reglementarea Revendicărilor privind Nutriţia şi Sănătatea). Sub această legislaţie draconică, toate sugestiile sau implicaţiile faptului că un aliment sau nutrient are anumite proprietăţi nutriţionale benefice sau a faptului că există o anumită legătură între un anumit aliment / nutrient şi sănătate, sunt interzise cu excepţia situaţiei în care sunt în mod specific autorizate de Comisia Europeană - chiar dacă există dovezi ştiinţifice pentru aceste revendicări. Astfel, în disperarea sa de a proteja multimiliardara "Afacere cu Boala" a industriei farmaceutice, Bruxelul a recurs la activarea semnului distinctiv al tuturor dictaturilor politice - interzicerea libertăţii cuvântului. Pentru a ajuta UE în aceste încercări de a distruge sectorul sănătăţii naturale, în ianuarie 2002 s-a înfiinţat European Food Safety Authority (EFSA) (Autoritatea Europeană pentru Siguranţa Alimentaţiei). Dar în loc să îmbunătăţească siguranţa alimentaţiei şi să protejeze consumatorii aşa cum pretinde, EFSA este angajată în efortul continuu şi sistematic de a elimina terapiile naturale nepatentabile şi a informaţiilor despre ele, pe întregul continent european.

Legătura cu Codex-ul

Un partener cheie în încercările la nivel internaţional ale Cartelului de a limita accesul oamenilor la terapiile naturale este aşa numita Codex Alimentarius Commission (Codex), a Naţiunilor Unite (UN), organizaţie care este finanţată de World Health Organization (WHO) (Organizaţia Mondială a Sănătăţii) şi Food and Agriculture Organization (FAO) (Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură). Înfiinţat în 1963, activităţile principale ale Codex sunt centrate în jurul proiectării standardelor globale pentru toate produsele alimentare inclusiv suplimentele alimentare. Acţionând ca un bloc coordonat, cele 27 ţări membre ale UE utilizează din ce în ce mai mult Codex-ul ca vehicul pentru modelarea hranei globale şi reglementărilor suplimentelor, pentru a oglindi legea UE. Prin implementarea Codex restrictions on food supplements (Restricţiile prevăzute de Codex pentru suplimentele alimentare) în regiuni ca Asia de Sud-est prin Association of Southeast Asian Nations (ASEAN) (Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-est); Africa, prin African Union (Uniunea Africană); America de Sud, prin Mercosur şi Union of South American Nations (Uniunea Naţiunilor Sud-Americane); şi America de Nord, prin propusa North American Union (Uniunea nord americană), Cartelul Farmaceutic intenţionează să transforme vieţile şi corpurile a miliarde de oameni într-o piaţă de desfacere pentru medicamentele lor sintetice patentate.

În rezumat:

1.UE este o structură dictatorială care serveşte unor interese corporatiste globale care ameninţă - încă o dată - vieţile a sute de milioane de oameni din întreaga Europă. Mai mult, dacă cetăţenii Europei nu acţionează acum, această structură va rămâne pe loc timp de generaţii viitoare şi va subjuga întreaga lume sub controlul său.

2.Din cauza concepţiei sale fundamental nedemocratice - cu Comisia UE deţinând întreaga putere executivă iar Parlamentul UE având doar rolul de frunză de smochin - structura UE nu este reformabilă. De aceea, ea trebuie să fie respinsă public de oameni, demontată şi eventual înlocuită de un sistem cu adevărat democratic de reprezentare: o Europă a oamenilor, de către oameni şi pentru oameni.

3.Demontarea influenţei dictatoriale a intereselor corporatiste care guvernează peste UE - şi astfel peste popoarele Europei - este o precondiţie pentru eliminarea pe scară largă a celor mai răspândite boli ale zilelor noastre inclusiv bolile cardiovasculare şi cancerul. Prin obţinerea controlului asupra bolii, vom putea crea o lume mai sănătoasă- pentru copiii noştri şi generaţiile viitoare.

Surse:

http://www.relay-of-life.org/ro/index.html

http://www.relay-of-life.org/ro/nazi-roots/further_reading.html

Rădăcinile naziste ale "Bruxelles UE"Demontarea 'Bruxelles UE' - o precondiţie pentru libertatea globală a sănătăţii naturale

Fericirea este intelepciunea de a te bucura de tot ceea ce iti daruieste Dumnezeu!

Materialul minune care ar putea schimba lumea: GRAFENUL

Materialul minune care ar putea schimba lumea: GRAFENUL

Acest material este mai rezistent decât diamantul, deşi se întinde ca o gumă. Din punct de vedere virtual este invizbil, conduce electricitatea şi cădura mai bine decât orice sârmă de cupru, iar greutatea sa este aproape egală cu zero. Grafenul este un nou material uimitor care poate revoluţiona aproape orice parte a vieţii noastre.

Unii cercetători susţin că este cel mai important material care urmează să fie creat de la plasticul sintetic, realizat în urmă cu 100 de ani. Acest material poate duce la inventarea telefoanelor mobile care pot fi rulate şi aşezate în spatele urechii, la televizoare HD la fel de subţiri ca o coală de tapet, şi ziare electronice care se îndoaie pentru ca cititorii să le poată împături într-un mic pătrat, scrie Daily Mail.

Grafenul a fost descoperit în Marea Britanie în urmă cu doar şapte ani. Anul trecut, le-a adus cercetătorilor de la Universitatea Manchester Premiul Nobel pentru fizică, iar săptămâna aceasta cancelarul George Osborne a promis 50 milioane de lire sterline pentru dezvoltarea de tehnologii care să se bazeze pe “această substanţă super puternică”.

Grafenul este realizat prin exfolierea şi procesarea chimică a grafitului, materialul ieftin folosit la creioane. La fiecare câteva luni oamenii de ştiinţă descoperă modalităţi noi şi mai ieftine de prelucrare în masă a grafenului, aşa că unii experţi cred că până la urmă va ajunge să coste mai puţin de 4 lire jumătate de kilogram.

Dar oare grafenul este substanţa-minune a secolului 21?

Pentru un material atât de promiţător are o structură chimică incredibil de simplă. O foaie de grafen este alcătuită dintr-un singur strat de atomi de carbon,dispuşi într-o reţea hexagonală, având o structură rigidă.

Acest lucru face grafenul să fie cel mai subţire material realizat vreodată. Pentru a atinge o grosime totală de un milimetru sunt necesare 3 milioane de straturi de grafen alăturate. Din cauza subţirimii lor foile de grafen luate separat sunt transparente.

De asemenea, este şi materialul cu cea mai mare rezistenţă mecanică cunoscut de omenire. Potrivit unui calcul, pentru a trece prin acea foaie de grafen, un elefant ar trebui să se exercite o forţă incredibil de mare, balansându-se cât mai tare.

În ciuda rezitenţei sale, grafenul este şi extrem de flexibil şi poate fi întins cu aproximativ 20% mai mult fără a suferi o daună.

Este de asemenea un conducător de electricitate superb, cu mult mai bun decât cuprul folosit în mod tradiţional la cablare, şi este cel mai bun conducător de căldură de pe planetă.

Dar poate cea mai remarcabilă proprietate a grafenului este originea sa.Grafenul este format din grafit, iar un creion de plumb este alcătuit din milioane de straturi de grafen. Aceste straturi sunt “alipite” uşor între ele, de aceea alunecă unul de pe celălalt atunci când un creion este mişcat de-a lungul foii de hârtie.

Descoperirea grafenului a declanşat un boom pentru ştiinţa materialelor. Anul trecut existau 3000 de lucrări de cercetare asupra proprietăţilor sale şi 400 de cereri de brevet.

Industria electronicelor este convinsă că grafenul va duce la realizarea gadgeturilor care vor face ca iPhone şi Kindle să pară nişte jucării din epoca trenurilor cu aburi.

Ecranele moderne cu touchscreen folosesc oxid de staniu şi indiu, o substanţă care este transparentă dar care poartă curenţi electrici. Dar acest oxid de staniu şi indiu este scump, şi gadgeturile realizate din această substanţă se sparg uşor atunci când sunt scăpate din mână. Înlocuirea oxidului de staniu şi indiu cu anumiţi compuşi pe bază de grafen ar putea permite dezvoltarea ecranelor pentru calculatoare şi televizoare flexibile şi subţiri ca o foaie de hârtie.Cercetătorii din Coreea de Sud au proiectat un ecran cu atingere flexibil de 63,5 centimetri folosind grafenul.

Alţi cercetători privesc în viitor la multe modalităţi de a folosi grafenul în medicină.

De asemenea, este considerat ca fiind o alternativă la caroseria din fibră de carbon a ambarcaţiunilor şi bicicletelor. Iar grafenul în componenţa cauciucurilor le-ar face mult mai puternice.

Unii chiar susţin că materialul va înlocui siliciul din componenţa cipurilor calculatoarelor. În viitor un card de credit realizat din grafen ar putea stoca la fel de multe informaţii ca şi calculatoarele actuale.

Însă există şi unele probleme în folosirea grafenului. Este atât de bun conducător de electricitate încât transformarea lui în dispozitive precum tranzistorii s-a dovedit problematică.

La începutul anului acesta IBM a recunoscut că „este dificil să ne imaginăm” ca grafenul va înlocui siliciul în microcipuri.

Experţii însă au încredere în acest material şi sunt dispuşi să urmeze calea în continuare. „Vorbim despre un număr impresionant de proprietăţi unice combinate într-un singur material, lucru care nu s-a mai întâmplat până acum. De aceea există atât de mulţi cercetători care lucrează la analiza acestuia”, au adăugat aceştia.

Sursa: financiarul.ro

TUNELURILE DE SUB MUNŢI

Secolul XXI este marcat de o descoperire uluitoare: existenta unei retele intinse de tuneluri subterane,posibil interconectate la nivel mondial. Pe langa grote si pesteri create de natura, peste tot in lume s-au descoperit diverse canale si tuneluri subterane construite, spun oamenii de stiinta, de civilizatiile antice sau de alte civilizatii premergatoare celei umane; spatii, adesea gigantice, ai caror pereti au fost tratati pentru conservare prin metode si tehnologii necunoscute in ziua de azi

Lacul fara fund

Sergheevka este un catun uitat de lume din regiunea Moscova. Cand si cand, in atentia publicului apar tot soiul de evenimente stranii, ce se petrec in jurul lacului din apropiere. Se spune ca acesta, denumit sugestiv Bezdonii (Fara fund), este conectat cu oceanele, adancimea lui fiind necunoscuta. Pana si pe hartile militare, profunzimea lui nu este clar stabilita, fiind doar aproximata intre 150 si 200 de metri. Lacul apare mentionat si in scrierile poetului rus Alexandr Blok, in care un padurar din zona povesteste ca aceastaapa este legata prin canale tainice cu marile oceane ale planetei. Legenda spune ca pe malurile lui, de-a lungul anilor, s-au facut descoperiri misterioase ale unor epave de mult disparute in valtoarea oceanelor. In anul 2003, la suprafata apei a aparut, nu se stie de unde, o vesta de salvare, cu insemnele marinei militare americane. Dupa cercetarile realizate de autoritatile locale, s-a constatat ca vesta apartinea marinarului american Sam Belovski, de pe distrugatorul USS Cole. In octombrie 2000, in portul Aden, din Yemen, s-a declansat un atac terorist asupra navei, soldat cu moartea a 17 militari. In urma atentatului, matelotul Sam Belovski a fost dat disparut, iar trupul sau nu a fost gasit niciodata. Dar cum a putut ajunge dupa trei ani vesta lui de salvare tocmai din Oceanul Indian intr-un lacusor pierdut din Rusia Centrala, la 4000 de kilometri distanta?! Care a fost traseul ei? Oare legendele lacului fara fund sunt reale? Oare exista asemenea cai subterane necunoscute, care unesc diferite puncte ale planetei? Tunelurile subterane si pesterile au fost dintotdeauna un subiect care a atras atat atentia oamenilor de stiinta, cat si pe a celor pasionati de mistere. Poate pentru ca in intuneric se ascund enigme de nepatruns sau pentru simplul fapt ca acestea se deschid si acced catre centrul pamantului. Pe aceasta tema s-au scris o multime de carti si povesti fascinante, s-au realizat sute de filme de aventuri, care au imbogatit si mai mult imaginatia oamenilor. Cert este ca acestea exista peste tot in lume, fie ca vorbim despre galeriile antice recent descoperite sub Ierusalim, despre tunelurile de sub marile piramide din Egipt, sau de canalele subterane sapate dedesubtul Mexicului. Arheologii si oamenii de stiinta au inceput sa isi puna tot mai des intrebarea daca nu cumva aceste retele subterane au fost candva conectate intre ele. Lungimea lor nu a putut fi determinata precis, pierzandu-se intr-un nesfarsit labirint in interiorul pamantului. De asemenea, nimeni nu a putut confirma faptul ca ele au fost construite in aceeasi perioada. Si totusi: cand si cine le-a creat si in ce scop?In regiunea Volgograd din Rusia exista un lant muntos, cunoscut sub numele de Medveditki, care, incepand cu anul 1997, a fost studiat in detaliu de organizatia “Kosmopoisk” (Cercetasii Cosmosului). Aici a fost depistata si cartografiata o retea extinsa de tuneluri, cercetata pe o distanta de zeci de kilometri. Aceste pasaje subterane au un diametru de 7 pana la 20 de metri si, pe masura ce se apropie de creasta muntelui, se largesc tot mai mult, ajungand pana la 120 de metri, transformandu-se sub munte intr-o sala imensa. De aici, se ramifica alte trei tuneluri in diferite unghiuri. In Uniunea Sovietica, la inceputul anilor ’50, la propunerea lui V.I. Stalin, a fost emis un decret secret al Consiliului de ministri al URSS, referitor la construirea unui tunel pe sub Stramtoarea Tatara, care desparte Rusia continentala de insula Sahalin si care leaga Marea Ohotsk, la nord, cu Marea Japoniei, la sud. In conditiile declansarii razboiului rece, pentru a contracara pericolul bazelor militare americane instalate in Japonia, Stalin a ordonat construirea unui pasaj subteran, prevazut cu cale ferata, intre insula Sahalin si Rusia. Tunelul fusese trasat si construit tinand cont de geologia dificila a solului de sub fundul apelor. Peretii sai erau foarte netezi, acoperiti cu un material care semana a lava vulcanica. Toti cercetatorii rusi au fost insa de acord ca acel material nu era unul creat de natura. In urma unui studiu aprofundat, s-a ajuns la concluzia ca asupra peretilor se actionase simultan termic si mecanic, iar rezultatul fusese aceasta crusta, cu o grosime de 1,5 mm, deosebit de rezistenta. Conform afirmatiilor doctorului Berman, nici macar tehnologia moderna nu ar fi putut realiza o asemenea lucrare. Totodata, ea a amintit despre gasirea unor obiecte stranii in tunel, a unor mecanisme de neinteles, instrumente si echipamente necunoscute, si chiar despre fosilele unor animale neidentificate. Imediat dupa abandonarea acestui gigantic si ambitios proiect, serviciile secrete sovietice au preluat toate aceste valoroase artefacte, care in decursul deceniilor “s-au pierdut”.

Conform articolului, exploratorul G.E. Kincaid, in timpul expeditiei sale in Marele Canion, a facut o descoperire uluitoare: un intreg oras subteran, cu o retea de tuneluri, in care s-au gasit dovezi ce indica faptul ca civilizatiile antice au migrat in America din Orient prin aceste cai subpamantene. Cercetatorul a demonstrat, aparent convingator, ca populatia care locuia in aceste caverne misterioase, adanc sapate in stanca, era de origine orientala, posibil din Egipt. In publicatie se relateaza ca echipa coordonata de Kincaid a descoperit o camera gigant, de aproximativ 1500 de picioare (450 metri), din care porneau zeci de pasaje, “ca spitele unei roti”. Recent, arheologii au descoperit un tunel vechi de 1800 de ani, care duce in directia unui intreg sistem de galerii, aflat la 12 metri sub Templul Sarpelui cu Pene din Mexic. Orasul Teotihuacan a fost construit de o populatie relativ putin cunoscuta, care a atins apogeul intre anii 100 i.Chr si 750 d.Chr. Templul a fost ridicat intre anii 150-200 d.Chr. Din motive necunoscute, orasul a fost abandonat pana la venirea in zona a populatiilor aztece, in 1300 d.Chr. Acestia din urma au dat si denumirea de Teotihuacan, care semnifica “locul unde oamenii devin zei”.

In zona Europei Centrale, pe teritoriile Cehiei, Poloniei si Slovaciei, se intind Carpatii Beskizi. La granita dintre Polonia si Slovacia, se afla cea mai inalta culme, Babia (Babia Gora), cu o altitudine de 1725 m. In folclorul celor doua popoare exista multe legende legate de acest varf. Se spune ca locuitorii zonei pastreaza secreta existenta unui tunel sub munte. In urma cu cativa ani, intr-un ziar local polonez, a aparut relatarea unuia dintre locuitorii satului Zawoja, Stanislaw Poniatowski.

  El a povestit ca, in anii ’60, tatal sau i-a dezvaluit taina muntilor. Au plecat impreuna din sat catre “regina Babia” si, ajungand la o inaltime de aproximativ 600 de metri, tatal lui s-a oprit si i-a spus ca acolo va vedea o alta lume, va afla un secret care este transmis din generatie in generatie. Cu un efort imens, au dat la o parte o stanca si dedesubtul ei Stanislaw a vazut un put cu o deschidere larga, ce ducea catre miezul pamantului. “Peretii erau netezi si luciosi, de parca ar fi fost acoperiti cu sticla. Tata a aruncat o franghie si am inceput coborarea. In interior, in mod straniu, aerul era uscat. Am coborat cativa metri pana am dat de un tunel. Apoi, ne-am continuat calatoria prin tunelul usor inclinat catre interiorul pamantului, pana la o sala spatioasa, cu o forma ovala. De acolo plecau mai multe tuneluri, in toate directiile. Tata mi-a spus ca, urmand traseul lor, de aici se poate ajunge in alte tari si chiar pe alte continente. Tunelurile din stanga duc in Germania si mai departe, in Anglia, pana in America, iar cele din dreapta se intind prin Rusia si apoi prin China si Japonia, tot pana in America, unde se innoada iarasi cu tunelul din stanga”. ”Multe dintre ele s-au prabusit, altele nici macar nu au fost descoperite, de aceea este foarte grea munca de dovedire a acestei ipoteze. Acum lucram la o harta prin care sa reprezentam reteaua. Insa, deocamdata totul este aproximativ, deoarece nu avem informatii complete si nu au fost studiate Africa, India si Australia”, declara P. Mirosnicenko, unul dintre cercetatorii LSP. Potrivit afirmatiilor sale, se crede ca aceste tuneluri au fost create de civilizatii stravechi sau de alte civilizatii necunoscute pentru a se putea refugia in caz de catastrofe naturale. In mod ciclic, planeta noastra este lovita de fel de fel de calamitati naturale, cum ar fi cutremure, tsunami, eruptii vulcanice, ciocnirea cu asteroizi, asa cum s-a intamplat acum aproximativ 65 de milioane de ani cand, in urma impactului cu un asteroid, au disparut dinozaurii si majoritatea vietuitoarelor planetei. Munţii României sunt străbătuţi de tuneluri subterane, puţine persoane, chiar şi în zilele noastre,cunoascând existenşa acestora. Pe timpul dacilor aceste tuneluri şi trecerile subterane erau cunoscute doar de sacerdoţi şi câţiva nobili. Cei din urmă cunoşteau doar câteva treceri strategice. Secretele preoţilor daci au fost preluate de preoţii creştini, retransmise mai departe numai călugărilor virtuali. Munţii Bucegi ascund o parte din secretul nostru existenţial. Totul a început pe vremea primului domnitor din dinastia Basarabilor, când platoul Bucegilor a fost interzis pentru oamenii de rând. Acolo se antrena cavaleria domnitorului, acei oşteni „roşii” (denumire dată de îmbrăcămintea pe care o purtau), care formau unităţile de elită ale armatei domnitorului din Ţara Romînească, folosite doar în caz de mare primejdie.

Şi mai puţini cunosc de ce a fost ales platoul Bucegilor. Deoarece, în vremurile de primejdie, tezaurul Ţării era ascuns în tunelurile subterane din zonă şi păzit de oştenii „roşii”. Legendele locale vorbesc şi despre existenţa unor tezaure deosebit de valoroase, acumulat de-a lungul a zeci de generaţii de conducători şi păstrat în zonă. Este un tezaur sfânt pe care fiecare domnitor era obligat să-l sporească pe timpul domniei sale. Dar nu avea voie să folosească nimic din acest tezaur. Cei care nu ţineau seama de aceasta erau crunt loviţi. Se spune că blestemul i-a lovit şi urmărit pe cei din ramura Drăculeştilor şi cea a Dăneştilor. Pentru că au încercat să folosească tezaurul Ţării în scop personal ei şi familiile lor au fost asasinaţi.

„În ultimii ani, în zona Bucegilor s-au efectuat măsurători energetice care au constatat existenţa unor câmpuri de forţă extraordinară şi a unor treceri subterane care traversează munţii dintr-o parte în alta. Mai mult, aceste măsurători au arătat existenţa a două treceri subterane care merg din zona Bucegilor până în apropiere de Peştera Urşilor din Carpaţii Occidentali, acestea fiind întretăiate din când în când de diverse tunele mai mici sau mai lungi. Ceea ce este uirmitor este altceva. Privite de sus (ipotetic) aceste tunele nu străbat haotic munţii ci sub forma unor linii care figurează imaginea unui lup imens, având gura deschisă, ca atunci când se aruncă asupra prăzii. Capul lupului este în Munţii Apuseni iar coada coboară până în apropiere de Pietroşiţa, judeţul Dâmboviţa, Întrebarea logică este dacă aceste tuneluri subterane au fost făcute de mâna oamenilor sau dacă au fost doar descoperite şi folosite de oameni? Este o întrebare la care, deocamdată, nu are cine să răspundă. Poate doar misticii, care au avut curajul să afirme că totul a fost construit de Zamolxis atunci când Marele Zeu a decis să apere acest pământ sfânt şi pe cei care-l locuiesc” În anii 1993-1994 în zona Buşteni-Sinaia s-au petrecut mai multe fenomene stranii. Oameniiacuzau stări de agitaţie inexplicabile care le afectau sănătatea. Însă numai pe timpul nopţii. Apoi s-au produs mai multe cutremure, constatându-se că nu aveau epicentrul în Vrancea sau Bucegi, cum era normal. Locuitorii mai relatau că au prins frica de a pune mâna pe obiecte metalice deoarece se curentau imediat. Cercetarea acestor fenomene nu a dus la nici un rezultat. Peste un an intensitatea cutremurelor a sporit. Ciudat era faptul că, de fiecare dată înainte de producerea acestora, se auzea un tunet înfundat. Aceste cutremure se produceau, invariabil, la ore fixe: ora 20.000 şi 3.00 noaptea. După producerea lor s-au semnalat semnale radio! Ceea ce nu era normal.

“Vizionara Valentina, femeia oarba din Iasi care poate pune diagnostice si prin telefon, sustine ca a descoperit prin metode proprii că un important şuvoi de energie, de aceeasi calitate cu cea care alimenteaza complexul de la Gizeh, scalda si Sfinxul nostru din Bucegi. Iar subteranele nedescoperiteale acestuia comunica cu piramidele din Egipt. “Acolo e trecutul omenirii. Dar nu-i omenirea de acum doua mii de ani. E cu mult mai demult, tare mult inainte. Sfinxul din Bucegi este ocrotitorul pamantului pe care locuim. De fapt, in Bucegi, la Sfinx vine un suvoi foarte puternic de energie. Atunci cand cu stiinta care va fi pe pamant va birui cineva sa ajungă sub Muntii Bucegi, va da peste toate aceste inscrisuri si documente insemnate si, dupa semnele acelea, va sti ce are de facut. Dar asta se va intampla numai dupa ce suvoiul de energie de deasupra va slabi”, spune clarvazatoarea care n-a fost niciodata in Bucegi.” După 1999 toate au încetat. Specialiştii de la Centrul de Fizică a Pământului şi cei de la Staţia Seismică de la Cheia nu au găsit nici o explicaţie acestor fenomene. Se ştia de existenţa tunelurilor subterane. S-a emis ipoteza că aici aveau loc diferite experienţe, centrul fiind zona crucii de pe Caraiman! Dar cine le făcea şi cu ce scop? Mister total!!...

Sarmisegetusa, din cauza unor fenomene ciudate care au loc în zona respectivă, este numită „zona crepusculară a Europei”. În sanctuarul dacic dela Racoş s-au găsit cuie dacice de fier care nu ruginesc. Testate cu raze X, s-a descoperit că, într-adevăr, cuiele au 2000 de ani. În componenţa lor intră fier pur (99,97%), magnetită, oxid de fier şi alumino-silicaţi. Cuiul nu rugineşte. În lume mai sunt două exemple de astfel de fier inoxidabile: stâlpul de fier de la Delhi şi discul din Mongolia, cercetate de NASA. S-au mai găsit şi nişte calupuri de fier decic de peste 40 de kg. La acea vreme, romanii nu puteau să topească în cuptoarele lor bucăţi mai mari de 25 kg” (5)…

Muntele Toaca este o piramidă cu baza pătrată, formă extrem de rară în natură. Latura are lumgimea dublă faţă de piramida lui Keops. Unghiul pantei vestice are aceeaşi mărime cu unghiurile piramidei. La Cucuteni, cultură aflată în apropiere, s-a descoperit, incizat în ceramică neolitică, un motiv unic reprezentând proiecţia în plan a unei piramide cu baza pătrată. Diagonalele şi apotemele sunt trasate cu mare precizie. Unghiul dintre Carpaţii Meridionali şi cei Orientali este de 52 de grade. 51 de grade 50 de minute este unghiul dintre feţele piramidei lui Keops (Khufu) şi baza acestuia. Vasile Pârvan susţine teoria Ceahlăului ca munte sfânt al dacilor. Muntele Retezat este un monolit de proporţii gigantice cu înfăţişarea unui trunchi de piramidă.

Moartea lui Nicolae Labiş. Nopţile de coşmar ale poetului ucis

Data publicarii: 09.12.2009 20:16:00

Nicolae Labiş a fost iniţiatorul Mişcării de Rezistenţă anticomunistă în România. De aici avea să i se tragă moartea. În noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, a fost lovit de un tramvai – conform
versiunii oficiale. În realitate a fost un atentat, pus la cale de
Securitate şi executat la ordin. Poetul a supravieţuit până pe 21
decembrie, la Spitalul de Urgenţă Floreasca…

Perfid şi cinic construită şi dusă la îndeplinire din ordine nescrise, această crimă nu permite nici acum, la peste 50 de ani, o cercetare completă. Documentele au fost distruse sau microfilmate, au
fost puse pe durată nelimitată în seifurile care ascund secrete murdare
"de interes naţional". Să ucizi un viitor foarte mare poet al ţării,
înzestrat cu daruri celeste, adăpându-se cu lăcomie din sevele pure ale
acestui pământ, brusc dumerit asupra jugului, minciunii şi ororii,
precis de neînduplecat, nu e un lucru simplu: urmele, oricât le-ai
îngropa, ies mereu şi mereu la suprafaţă şi, ca în basmele ezoterice,
sângele tânăr cere izbăvirea.
Mă număr printre puţinii martori care se mai află în viaţă, colegă de grupă, prietenă şi părtaşă la aceleaşi frământări ale poetului în ultimul lui an de existenţă - tumultuosul şi sângerosul 1956, când doar
pentru o clipă am trăit iluzia libertăţii. Această fericire m-a
transformat în martor incomod şi "nociv". În realitate, nu aveam nici pe
departe carisma şi puterea lui de luptător. Am fost aleasă însă ca
exemplu, arestată şi condamnată, pentru că am organizat şedinţe
"conspirative", "contrarevoluţionare", la care a participat şi poetul
Nicolae Labiş. Aceeaşi soartă a avut-o şi colegul şi prietenul nostru
comun Aurel Covaci, care-l adăpostea pe poetul fără locuinţă şi bani
Nicolae Labiş.
Campania de înfricoşare prin şantaj, schingiuire, condamnări fără drept de apel, lipsiri de drepturi civile a fost atât de aberantă, încât ne-a amuţit, pe unii pentru vecie. Aurel Covaci, devenit în 1962 soţul
meu, mi-a propus să nu vorbim, să îngropăm în adâncul nostru această
cutremurătoare taină.


"Pasărea cu clonţ de rubin"
Familia poetului a ştiut adevărul de la început. Răpus pe patul de la Spitalul de Urgenţă, el le-a mărturisit tatălui său şi câtorva prieteni
apropiaţi că a fost împins între vagoanele tramvaiului şi că-l cunoştea
pe executant. Singura mărturisire, din zorii zilei de 10 decembrie,
dictată lui Aurel Covaci, care fusese chemat la dorinţa lui Nicolae
Labiş de o voce anonimă, cu un uşor accent rusesc (vocea Mariei Polevoi -
dansatoare, n. 1919 în Basarabia), transmite concluzia cum nu se poate
mai clară că necruţătoarea "Pasăre cu clonţ de rubin" a doctrinei
comuniste s-a răzbunat pentru nesupunerea lui şi l-a strivit. Cu ironie
amară trage speranţa că urmaşii pajurei vor găsi prin ţărână urmele
poetului Nicolae Labiş, care "va rămâne o amintire frumoasă".
Ultimele trei cuvinte, acel vaer atât de lucid şi disperat, au rămas în manuscrisul original, tăiate de Aurel Covaci la cererea celui care urma să plece demn, împins în abisul morţii de cei pe care i-a crezut că
au suflet şi idealuri.
Mă voi rezuma în textul de faţă doar la ceea ce cunosc despre cum s-au petrecut hărţuirea, lupta şi soluţia finală dintre poetul Nicolae Labiş şi organele Securităţii statului în toată ierarhia lor în cele
trei luni ale toamnei anului 1956.
Răzvrătitul înconjurat de informatori inocenţi
De cum a venit, atras de mirajul Capitalei în anul 1952, tânărul Labiş, romantic revoluţionar, cum se spunea pe atunci, încercând să scrie în
pas cu cerinţele epocii, a înţeles că îndrumarea falsă şi restricţiile
care i se impuneau nu pot fi admise. Inteligenţa scotocitoare, talentul
debordant au declanşat ura şi invidia colegilor de la Şcoala de
Literatură (Nicolae Stoian, Gh. Tomozei şi alţii), dar, mai ales, din
partea responsabililor cu "tinerele talente": M. Beniuc, Marcel
Breslaşu, Gogu Rădulescu, Mihai Gafiţa ş.a. Pentru că Labiş nu s-a
supus, a refuzat oblăduirea cuiva, consider că, de atunci a început să i
se constituie dosarul de urmărire. Directorul Şcolii de Literatură îl
credea pe Labiş "un rătăcit" cu idei "dăunătoare" şi crevnd în jurul lui
o reţea informativă dintre colegi, obligaţi, de spaimă, din laşitate
sau din dorinţa de parvenire, să scrie şi să depună regulat note
informative despre lecturile interzise, ideile răzvrătite şi tot ce
părea suspect la acest ciudat coleg cu aspect de copil năstruşnic şi
generos. Concret, se perindă sancţiunile, tentativele de exmatriculare
din şcoală sau UTM, consemnarea la domiciliu, percheziţiile în camera de
la cămin, urmate de confiscarea cărţilor interzise. A continuat
interzicerea textelor şi a prezenţei lui la Festivalul Mondial al
Tineretului - Bucureşti 1953. În marea lor ură şi prostie, colegii şi
"victima" l-au pârât pentru "tentativă de viol" asupra naivei Doina
Ciurea. Doar M. Sadoveanu, care-l simpatiza, l-a mai putut salva de
sancţiuni.

 Alaturi de colegii de la Scoala de Literatura
Cabala activiştilor şi lista neagră a lui Gogu Rădulescu
Ne apropiem de anul 1956, când poetul Nicolae Labiş se hotărâse să termine cu "coproducţiile" şi să pornească pe drumul propriu, fără
îndrumători şi închistări în lozinci triumfaliste. Într-un interviu dat
la Radio în 1956 lui Titel Constantinescu, el numeşte perioada Şcolii de
Literatură "Treapta limpezirii". Citez:
"În această etapă m-am format prin luptă. Dogmatismul, birocraţia, iată nişte scorpii care circulau cu violenţă pe atunci în domeniul fraged al tinerei noastre literaturi... dar nu m-am închinat cum, vai,
au făcut-o unii colegi nimerniciei...".
Labiş primeşte riposte dure: La Plenara secţiei de poezie de la 29 mai 1956, în referatul lui M. Petroveanu (soţul Veronicăi Porumbacu) îi caracterizează poeziile ca dominate de "apăsare şi tristeţe lipsită de
obiect", iar Mihu Dragomir îl acuză de "asimilarea excesivă a unor poeţi
dintre cele două războaie (Ion Barbu şi Tudor Arghezi), ca apoi, la
primul Congres al Scriitorilor din iunie 1956, să-l învinuiască de
"snobism, evazionism, influenţe ale ideologiei burgheze, infiltraţii
liberaliste, slabă pregătire ideologică, lipsă de contact cu realitatea,
precum şi confuzii cu privire la raportul dintre libertate şi
îndrumare".
Atmosfera de suspiciune, intrigile din tagmă, piedicile puse sub diverse pretexte la publicarea volumului aşteptat şi a unor poezii trimise la reviste, lipsa de bani îl izolează, dar cel mai mult îl
înspăimântă chemările la ordin cu ameninţări din partea Securităţii.
Ştia că este trecut pe "lista neagră" întocmită de Gogu Rădulescu
(prezent în tribună până în ultima zi a lui Ceauşescu), care primise de
pe atunci sarcina ca, sub pretextul unor discuţii sincere" cu tinerii
scriitori, să afle şi să informeze Securitatea ce idei duşmănoase îi
frământă în taină.
"Labiş a fost ales pentru a exemplifica urmările posibile ale nesupunerii", declară cu toată răspunderea ziaristul şi apropiatul prieten până la moarte, Portik Imre, în memoriile sale postume, apărute
abia în anul 2005, după părerea mea, cea mai autentică, dezinteresată şi
bine informată consemnare dintre cele apărute până acum.


 Cu Gheorghe Tomozei
Presentimentul morţii
Pe parcursul anului 1956, cred că prin vară, se mută de la adresa de pe Str. Odobescu, unde locuiau în comun fraţii Raicu, D. Carabăţ, Gh.
Mărgărit (sporadic mai dormea şi pe la Ion Băeşu sau Lucian Pintilie).
Ceruse o cameră de la Uniunea Scriitorilor, dar nu primeşte. Colegul
său, mai în vârstă cu trei ani, Aurel Covaci, generos şi ocrotitor, îi
oferă să împartă, ca între fraţi, camera cu chirie de la ICRAL de pe
Strada Miletin nr. 14. Dormeau într-un pat, îşi împărţeau bruma de
mâncare, ţigările şi paharul de vin, dar mai ales nedumeririle, spaimele
şi hotărârile. Din acel septembrie 1956, eu, Stela Pogorilovschi,
studentă la Secţia de Literatură şi Critică Literară, anul III
Filologie, am devenit prietenă apropiată, confidentă, împărtăşindu-le
durerile şi bucuriile zi de zi. Am povestit în două cărţi apărute -
"Timpul asasinilor", Editura Libra, 1997, şi în "Persecuţia", Editura
Vremea, 2006 - parte din documentele memoriei mele care se referă la
acel anotimp zguduit de istorie, a cărui amprentă a rămas ca un sigiliu
sacru impregnat în fiinţa mea fagilă, maturizând-o. Le voi relua curând
în altă parte, întregindu-le mai ales pe cele despre poetul supravegheat
şi voi povesti cum, împotriva raţiunii lui salvatoare, destinul, adică
propria lui structură spirituală, înfruntând "maşina infernală", îl
împingea spre pieire. De altfel, în majoritatea poeziilor de atunci,
presentimentele, ca în tragediile antice, domină şi ne copleşesc. Aurel
Covaci le cunoştea cel mai bine, i-a citit primul epitafurile despre
care, cu nesăbuinţă, regretatul Laurenţiu Ulici mi-a spus: "Poetul şi-a
regizat singur moartea".


“E un ştreang în adâncul genunii
Ce mă spânzură invers spre cer”
Voi încerca acum să desluşesc semnificaţia "nopţilor de coşmar", adică a
trăirilor din poeziile scrise sau dictate lui Aurel Covaci, câte s-au
mai păstrat, din cele două nopţi esenţiale: Noaptea Sfântului Andrei -
30 noiembrie 1956 şi 2 decembire 1956 - Ultima zi de naştere, la
împlinirea a 21 de ani. Cele din Ultima Noapte au fost descoperite de
mine acum un an în Muzeul de la Suceava, "Fondul Nicolae Labiş", la care
nu am avut acces până recent, după cum, timp de peste 50 de ani, nu am
fost invitată niciodată să onorez vreo festivitate dedicată poetului…
Din noaptea Sfântului Andrei s-au păstrat doar trei poezii ale coşmarului care acum devenise datină.
Labiş se aşezase turceşte peste pătura patului hârbuit, dar ospitalier,
umbra lui din profil apare clătinându-se pe peretele văruit ("Umbra mea
îşi clatină/ Limpede var/ Vine ca o datină/ Noaptea de coşmar").
Aurel Covaci se aşază, în poziţia lui Buda, în faţa poetului şi îşi desenează unul altuia staturile din profil. Pentru a se încuraja au scris cu litere mari, în cărbune deasupra: "Omule, nu te supăra, că
trece şi asta".
Ca în transă, preluând coşmarul celuilalt, Aurel Covaci compune primul sonet al coşmarului, iscălit apoi de Nicolae Labiş:
SONETUL COŞMARULUI
Pricepem noi această odihnă chinuită
Când ne cuprinde vraja trăirii efemere,
Când ni se aprinde totuşi tăcuta dinamită
Încătuşată-n suflet, în creier şi-n artere?
Când somnul, moarte-n uda uitărilor ne cere
Învie în ţărână cu secetă cumplită
Aceste clare vise, viclene temnicere,
Când chiar şi suferinţa e-n lume urgisită.
Prietene: ne bate-n gol, ca toba, pieptul,
Să strige ca nebunul: acela-i înţeleptul...
Când nici măcar la chinuri noi nu mai avem dreptul.
Ne zgârie atâtea satane reci peceţii
Deci: care-i vieţuirea şi care sunt pereţii?
Deci: sufletele noastre ne sfâşie pereţii?
(Deşi a compus-o amicul eu intim Covaci, o iscălesc cu brio. N. Labiş)
Foaia aceea a fost arestată şi ea de Securitate (corp delict nr. 30), dar mai apoi a fost recuperată. S-a mai păstrat, brăcuit, începutul celui de-al doilea sonet al coşmarului cu scrisul lui Covaci:
Eram, în vis, cadavru, în raclă şi în groapă...
Simţeam în nară izul putreziciunii mele,
Dar auzeam tăcerea cum sapă, cum tot sapă,
În moartea mea să scoată comori de gând şi stele...
O viziune a propriei morţi, dar şi a acelor tainice recuperări spirituale de după. Labiş i-a transmis imaginea în transă poetică.
A treia poezie, fără titlu, scrisă şi compusă de Nicolae Labiş, pe care
Covaci o aprobă doar prin iscălitură, este o mărturie totală despre
suferinţă. Aici apare imaginea surprinzătoare a poetului sugrumat cu
propria-i faşă de prunc, atârnat cu capul spre adâncul genunii şi cu
picioarele invers, spre cer:
Mă doare tot: visul, cuvântul, somnul, viaţa şi vântul.
Mă doare cel pe care îl iubesc.
Bogat şi sărac.
Mă doare haina, mă doare cămaşa,
Mă doare scutecul, mă doare faşa,
Faşa aceasta a fost prima funie
Ce m-a sugrumat, dar acum
E un ştreang în adâncul genunii
Ce mă spânzură invers spre cer.
"Pasărea cu clonţ de rubin" - manuscris

"Iată, acesta este omul care a văzut Adevărul”
Semnificaţia acestei obsedante imagini am dezlegat-o abia după descoperirea celui de-al doilea set de poezii dictate, iscălite şi
datate de Nicolae Labiş din cea de-a doua noapte de coşmar, la 2
decembrie 1956. Le-am recunoscut imediat după caracteristica foilor
rupte dintr-o mapă de birou, dar, mai ales, că multe sunt stenografiate
total sau parţial. Caligrafia este a lui Aurel Covaci, stenografia de
asemenea…
M-am gândit emţionată că hieroglifele pot acoperi taine ascunse, ultimele gânduri intime ale poetului, peste care au trecut 50 de ani şi atâtea priviri scotocitoare, plus competenţa şi vigilenţa "poetului
prinţ" Gheorghe Tomozei, care, stăpân pe toată arhiva, nu a avut
interesul să se ocupe de ele. Mi s-a permis xeroxarea. Pe parcursul
anului 2008, le-am descifrat cu ajutorul a două doamne stenografe
supercalificate. Apar acum, pentru prima oară în formă tipărită. Doar
câteva, scrise de mână, au fost rupte din context şi prezentate fără
semnificaţii în alte părţi.
Le veţi citi şi veţi înţelege disperarea poetului, care, "îngrozit de temnicer", "înainte de gol", "înainte de focul suav, zâmbitor de pistol", se adresează "omului de pe marginea patului", care i-a însoţit
"nefericirea nopţii de coşmar". Spânzurat cu capul în jos de un iadeş,
lasă această ultimă chemare "nu scrisă, ci dictată", ţipând în van
"ajutor"! Ultimele lui concluzii, concentrate în 13 versuri, i le-a
încredinţat lui Covaci, poate cu rugămintea de a nu le face publice
niciodată. E vorba despre poezia "Credo", o viziune a omenirii laşe şi a
puterii lui Satan pe pământul patriei, dată de Dumnezeu altar Poetului.
Despre simbolistica Spânzuratului din cărţile de Tarot, explicată succint de doi mari scriitori ocultişti, sunt necesare explicaţii:
Eliphas Levi (secolul al XIX-lea): "Spânzuratul este un simbol al lui Prometeu, cu picioarele în cer şi capul atingând pământul, adeptul liber şi mânat de sacrificiu care dezvăluie oamenilor secretul zeilor şi
care pentru asta este ameninţat cu moartea".
Teologul Leonid Uspenski, în cartea cu poeme în proză, zice despre Spânzurat: "Iată, acesta este omul care a văzut Adevărul. O nouă suferinţă, mai mare decât poate provoca vreodată orice durere
omenească...".
Nicolae Labiş spune totul despre el şi despre epoca celui rău. Prin ultimele lui mesaje mi se confirmă ceea ce aflasem: Nicolae Labiş, structural, avea toate datele unui viitor mare iniţiat. Primele taine
le-a aflat de la profesorul său de limba română, V. Gh. Popa (condamnat
la 16 ani de închisoare politică), discipol şi apropiat al lui Vasile
Lovinescu. Profesorul de la liceul din Fălticeni este cel care i-a
deschis ochii spre frumuseţea, profunzimea şi tâlcul folclorului
străbun. Nicolae Labiş are chiar o culegere proprie de poezii populare
de toate genurile, printre care basmul Lostriţa, care aminteşte prin
similitudini mitologice de mitul lui Oedip.




Scenarii şi dovezi
Despre aşa-zisul accident de tramvai din noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, căruia i-a supravieţuit până la data de 21 decembrie, s-a tot
scris timp de mai bine de jumătate de secol. Cu greu se poate dovedi
care este adevărul, mai ales că au rămas extrem de puţine şi verosimile
documente. Serviciul kafkian al Securităţii, departamentul de
dezintoxicare, prin sumedenie de agenţi, chiar şi din rândul
scriitorilor, au împrăştiat drept adevăruri versiuni aberante despre cum
s-a petrecut crima şi cine poate fi autorul ei. Serviciul despre care
am vorbit primea sute de note informative şi întocmea apoi dosare pe
baza minciunilor clocite tot acolo.
Astfel, voi da ca exemplu doar câteva variante: 1. Labiş era atât de beat, încât s-a vârât singur sub tramvai; 2. Labiş a băut cu Covaci, iar în staţie acesta l-a împins sub tramvai, furându-i şi ceasul de la
mână. Această faptă ar avea două explicaţii: a) Covaci este bănuit că
"scopul lui a fost de a-l atrage pe poetul Nicolae Labiş pe linie
contrarevoluţionară, iar, dacă nu i-a reuşit, a trecut la omorârea lui" -
extras din documentul CNSAS nr. 62 de la 14 martie 1958, strict secret.
Documentul este perfid întocmit pe baza investigaţiilor lui Gh. Achişei
şi afirmaţiei Margaretei Labiş, studentă la Filologie; b) Covaci l-a
omorât din gelozie, iubeau amândoi aceeaşi fată; pare hilar dacă nu s-ar
fi comandat şi un roman difuzat pe piaţă, scris de Gabriel Gafiţa.
Protagoniştii sunt doi buni prieteni scriitori, dintre care unul, lipsit
de talent, invidios şi gelos, îl ucide pe celălalt. Prost scrisă,
cusută cu aţă albă, această versiune nu a prins şi nu a convins pe
nimeni, dar a fost un foarte bun pretext să-l ciomăgească pe Aurel
Covaci noapte de noapte în perioada când supravieţuia cu Petre Pandrea
în aceeaşi celulă (mie mi-a relatat un martor din arest).
După ce ne-au învăţat minte şi ne-au eliberat din închisoare condiţionat, cu angajamentul de a nu relata nimic niciodată, fiind pasibili de o nouă pedeapsă, am păstrat, ca pe icoana unui martir,
imaginea poetului Nicolae Labiş hăituit de păzitorii ideologiei în care
crezuse candid, ca într-un basm, înfricoşat şi singur, ameninţat cu
moartea şi cu interdicţia. Imaginea acelei ultime nopţi de decembrie,
reci şi ceţoase, despre care Vladmir Maiacovski, victima altei
revoluţii, a scris: "În astfel de nopţi/ În astfel de zile/ Umblă pe
străzi cu umbre tiptile/ Poeţii şi tâhlarii".
I-am recitat întreaga viaţă poeziile postume. Aurel Covaci îi imita şi tonul dulce moldovenesc, cu inflexiuni surprinzător de dure, ca dalta unui sculptor cioplitor al cuvintelor limbii româneşti.



"Pot flămânzi zile întregi, dar nu pot să nu scriu"
În momentul de faţă, rămasă în viaţă, sunt singura care a trăit şi a
văzut cu ochii proprii grozăvia unei odioase crime ce a retezat prea
timpuriu o altă floare de crin întrupându-se într-o zi cât alţii în
zece. Doar pentru cei de bună-credinţă scriu atât cât ştiu şi, ca pe un
desfăşurător, punctez filmul ultimelor zile.
6 decembrie, de Sfântul Nicolae: Se întâlneşte cu prietenul său Portik Imre, venit la Bucureşti în delegaţie. I se plânge de lipsa de bani, de lipsa de foc în camera lui Aurel Covaci şi de răceala
oamenilor care îi erau odată apropiaţi. Îi citeşte o poezie dedicată
sieşi: "Sunt douăzeci de ani şi încă unul...". Mărturiseşte că foloseşte
cuvintele limbajului comun ca simboluri: "Pentru mine, cuvintele
partid, marxism, stegar ş.a. au altă semnificaţie decât cea
obişnuită...".
Îl preocupa faptul că a cântat în public în repetate rânduri Imnul regal
şi a recitat poezii interzise. Vorbeşte cu Portik despre evenimentele
din Ungaria din 1956 şi consecinţele de la Facultatea de Filologie,
arestări, excluderi. Se hotărăşte: "Trebuie să dispar pentru un timp din
faţa ochilor lor. Vreau să dispar din Bucureşti, fără urmă". Hotărăşte
să plece înainte de Sărbători.
Mai spune: "Pot flămânzi zile întregi, dar nu pot să nu scriu". Portik a plecat.
7 şi 8 decembrie: Se întoarce foarte târziu la locuinţa de pe Miletin 14. Pe data de 8 eu mă întâlnesc cu el şi-mi cere cu împrumut suma de 5 lei, echivalentul a două pachete de ţigări Carpaţi.
"Hei, Mioriţo, habar n-ai! Nici nu-ţi închipui ce mi se pregăteşte”
9 decembrie: Spre seară apare acasă devreme, avertizat de Aurel Covaci că nu-i va mai oferi găzduire dacă întârzie nopţile. E foarte
flămând, dar gazda nu are absolut nimic de mâncare. Prânzul îl lua la
cantina studenţească de pe Matei Voievod. Labiş cere permisiunea să
comande o friptură pe datorie doamnei Candrea, responsabila
restaurantului Casei Scriitorilor. Dumitru C. Micu îşi aminteşte că l-a
văzut acolo şi că a plecat singur. Mioara Cremene, în amplul interviu cu
doamna Mariana Sipoş (Editura Universal Dalsi-2000), îşi aduce aminte
că în acea seară i-a şoptit doar atât: "Hei, Mioriţo, habar n-ai! Nici
nu-ţi închipui ce mi se pregăteşte...".
În drumul spre casă, cu exact cei 5 lei împrumutaţi de la mine cumpără o
sticluţă de un sfert din cea mai ieftină ţuică populară. Nevoia de
comunicare şi alte aleanuri îl deturnează spre localul Capşa, încă
elegant, păstrând ceva din parfumul boemei de odinioară. Labiş nu era
beat, o afirmă şi alţii, o declară şi el la Urgenţă. Gustă puţin din
ţuică, nu avea bani nici măcar de o cafea. Între timp, la o masă mai
încolo, se aşază trei bărbaţi şi o femeie. În anchetele trucate ale lui
Tomozei sunt prezentaţi drept necunoscuţi. Pe cel puţin doi, Labiş îi
cunoştea. Pe unul, încă din 1953, când a avut cu el o altercaţie dură la
festivitatea înmânării premiului de stat poetului Alexandru Andriţoiu.
Acesta i-a spus lui Labiş cu ură că în viaţa sa nu va "pupa" premiul de
stat. Labiş se hotărăşte să-l bată, dar Aurel Covaci l-a sfătuit să se
ferească de el, căci are meseria de "suflător". Îl chema Iosif
Schwartszman, zis Grişa, de meserie pianist acompaniator alogen
basarabean. Femeia, însoţitoarea lui Grişa, pe nume Maria Polevoi, era o
fostă dansatoare la Teatrul "Tănase". În 1956, dansa în ansamblul
artistic al MAI. Sora lui Labiş mi-a spus că Nicolae Labiş părea s-o fi
cunocut şi pe ea, dinainte. Polevoi Maria, născută la Ismail-URSS, la 3
martie 1919, cu domiciliul stabil în Bucureşti, Str. Traian nr. 31.
Evident, biografiile lui Grişa şi a lui Mary Polevoi sunt în multe
privinţe asemănătoare. Convingerea mea este că şi ei au avut rolurile
lor, dar documentele esenţiale lipsesc. Eu îi consider agenţi,
bazându-mă pe declaraţiile lor confuze şi contradictorii aflate în
filele Dosarului penal nr. I84960/1956, arhivat la foarte scurtă vreme
după moartea poetului.



Tramvaiul 13
Grişa Schwartszman, în acea noapte la Capşa, l-a invitat la masa lor. Poetul, disperat, s-a lăsat ademenit de femeie şi le-a oferit şi lor din
bruma lui de ţuică. Mai mult, Labiş nu a băut. I-a invitat la
restaurantul Victoria, în subsolul pasajului cu acelaşi nume. Labiş a
vrut să-şi amaneteze ceasul "Pobeda", ca să-i ofere ceva lui Mary, dar
nu a reuşit. Apoi, femeia îi propune să se furişeze pe căi diferite şi
să se întâlnească în staţia de tramvai Colţea, invitându-l peste noapte
la ea. În staţia prost luminată, apare şi filatorul Grişa. Mary îl
recunoaşte şi asistă de la o mică distanţă cum poetul ezită, aşteptând-o
să ia tramvaiul 13, care iese din refugiul din faţa spitalului, face
bucla şi opreşte uşor în faţa Muzeului Şuţu. Patru persoane aşteaptă să
urce, Labiş e al treilea, dar tot mai şovăie. Când porneşte tramvaiul,
cel de-al patrulea îl împinge pe Nicolae Labiş pe grătarul dintre cele
două vagoane. Grişa strigă că cel căzut e beat, în timp ce Mary,
nemaiîndurând grozăvia, spune că îl cunoştea pe poetul Nicolae Labiş şi
roagă să fie dus la spital. Considerând că victima este în stare de
ebrietate, doi bărbaţi (probabil martorii din staţie) îl târăsc pe
propriile picioare, forţând fisura coloanei şi împreună cu femeia îl duc
la camera de gardă. Lăsat pe jos, nu este nici internat, nici
consultat, ci trimis cu un taxi şi cu femeia mai departe, până ajung la
Urgenţa de pe Str. Arh. Mincu. Încă erau la Colţea când poetul,
conştient, dă numărul de telefon al lui Aurel Covaci, şi Mary îl anunţă
în jurul orei 3 dimineaţa că unul Labeş a suferit un accident de
tramvai.
În memoriile postume ale lui Portik Imre se limpezesc multe aspecte ale
aşa-zisului accident. Îngrijorat că nu a apărut încă la Covasna, Portik
revine la Bucureşti, îl găseşte la Spitalul de Urgenţă. Portarul îi
şopteşte: "Se spune că era beat, dar a fost aruncat sub tramvai". Îl
găseşte complet lucid şi vorbind coerent. L-a întrebat dacă a primit
telegrama trimisă în ajun din spital (10 decembrie) printr-o fată,
Stela. Eu i-o dusesem la poştă, dar telegrama nu a ajuns. Aşa cum am
aflat din dosarul meu de urmărire informativă, încă din 1956, printr-un
ordin secret, corespondenţa îmi era triată şi parţial oprită. În
telegramă, poetul se scuza că nu poate fi punctual la întâlnire, fără
alte explicaţii.



Maria Polevoi: “Am văzut clar cum l-a îmbrâncit cel din spatele lui“
Am să extrag câteva fragmente esenţiale, pentru stabilirea adevărului, din memoriile lui Portik Imre. El reconstituie cu scrupulozitate vorbele
lui Labiş din ziua revederii lor, cât şi cele relatate de Maria
Polevoi, apărută la Spital pe la ora 3 p.m. şi acceptând să stea de
vorbă cu Portik circa două ore, invitată la masă la Restaurantul
Kiseleff. Informaţiile pe care le-am adunat o viaţă întreagă,
insinuările din anchetele speciale ale Securităţii mă determină să le
acord toată încrederea.
Labiş către Portik: "Nu, n-am fost beat. E adevărat că am băut
după-amiază şi în seara aceea, dar nici măcar ameţit n-am fost..."; "Nu
am căzut singur, am fost îmbrâncit din spate de cineva... Nu aveam
intenţia să iau tramvaiul din mers, fiindcă trebuia să văd mai întâi în
ce tramvai şi în ce vagon urcă ea". Maria Polevoi îl zăreşte ajuns în
staţie, dar se răzgândeşte şi se retrage în umbră. "Aveam multe motive
ca nimeni să nu mă vadă cu el. Când a sosit primul tamvai nr. 13, l-am
urmărit cu privirea, având de gând să nu urc dacă se urcă el. Am văzut
clar cum l-a îmbrâncit cel din spatele lui, continuându-şi drumul, în
timp ce poetul dispăruse..." Despre autorul faptei: "... Sta puţin la o
parte, cu mâinile în buzunar, vorbea murdar despre Labiş". Mariei
Polevoi i-a fost frică toată viaţa să pronunţe numele celui care a
executat atentatul. Poate că, până la un moment dat, i-a fost complice.
Cert este că sensibilitatea ei de femeie (cine ştie prin câte
vicisitudini trecută) angajată în MAI, fie chiar şi într-un ansamblu, a
determinat-o, la data de 10 decembrie, să se prezinte la Uniunea
Scriitorilor şi să stea de vorbă cu Mihai Gafiţa (fost ofiţer de
securitate) şi să-i povestească despre cele văzute cu adevărat. În felul
acesta, sunt informaţi în secret cei care aveau sarcina de partid să-l
supravegheze pe poetul Nicolae Labiş: Marcel Breslaşu, Mihai Beniuc, Ema
Beniuc, Emil Galan. În cursul nopţii de 10 spre 11 decembrie, Mar y a
primit mai multe telefoane de ameninţare cu moartea. Ulterior. Ea a dat
de înţeles că i-ar fi recunoscut vocea lui Grişa Schwartszman. Până în
1978, fiinţa aceasta a trăit sub teroarea deţinerii secretului crimei.
S-a sinucis atunci când cineva şi-a amintit de ea şi a încercat să o
determine să spună adevărul.



Satana şi-a făcut datoria
Cât despre Grişa, încă se mai poate realiza o investigaţie competentă asupra celor două procese-verbale de ascultare, consemnate de sergentul
major Gheorghe Aurelian de la DMC, la ora 2:40, în noaptea de 10
decembrie. În urma celor două declaraţii confuze şi mincinoase ale lui,
manipulate în continuare de Securitate, se dispune trimiterea dosarului
la Procuratura Raionului Tudor Vladimirescu. Concluzia a fost că, pentru
producerea accidentului, vinovat ar fi manipulantul tramvaiului,
consemnându-se următoarele: "Întrucât accidentul nu s-a datorat nici cel
puţin faptului încercării sale de a se urca în vagon, urmează a se
constata că (nu) sunt întrunite elementele constitutive ale acestui
delict şi a pronunţa ca atare încetarea procesului".
Mihai Beniuc a avut sarcină grea. El a trebuit să-i alunge pe tinerii, pe scriitorii sau pe studenţii înghesuiţi pe coridoarele Urgenţei. Nu pierdea nici un prilej să-i mustre şi să-l dea de exemplu
pe Labiş. Îi avertiza la ce ducea faptul să nu asculţi de îndrumarea
partidului. Acelaşi lucru l-a declarat şi Nicolae Ceauşescu prin anii
'70, adresându-se unei delegaţii de tineri scriitori, sfătuindu-i să nu
comită fapte nesăbuite dacă vor să nu împărtăşească soarta poetului
Labiş.
A murit când furios, când sperând, părându-i rău şi iubind cu ardoare viaţa şi oamenii, implorând în ultimele ceasuri să i se aducă ozon de pe culmile unde se adapă căprioara.
L-am revăzut pe catafalc în holul Casei Scriitorilor, îmbrăcat în costumul pe care şi-l cumpărase cu o lună înainte din banii pe "Primele iubiri", scufundat în spuma voalului de mireasă mortuar. Mâna lui fină
mi s-a părut că o reţine pe a mea. M-am înspăimântat, căci i se
schimbase chipul. Avea faţa Spânzuratului din Tarot şi în craniu, din
care i se extirpase creierul, i-au băgat în loc câlţi. Satana, clonţul
Păsării cu clonţ de rubin, şi-a făcut datoria.


Stela Covaci
Avem dreptul să ştim şi noi ce a ştiut Securitatea
Mai ştiu că agentului Schwartszman Isac-Grişa, la scurtă vreme după înmormântarea lui Nicolae Labiş, i s-au aprobat actele de plecare
definitivă din ţară.
Timp de aproape zece zile, Spitalul de Urgenţă, în care poetul trăgea să moară, s-a transformat într-un obiectiv strategic apărat straşnic sub supravegherea strictă a Securităţii române.
Au instalat filtre discrete, au făcut fotografii, au dat rapoarte - cred că există o sumedenie de documente de acest gen în dosarele care au rămas deschise. Şi totuşi, "numele lui Nicolae Labiş este necunoscut în
arhiva Securităţii" (acesta a fost răspunsul primit de mine, acum patru
ani, de la SRI).

Autor: STELA COVACI