CYRUS
(Jordanes, “Getica sive De origine Actibusque Getarum”)
“După ce a obţinut această victorie şi după ce a luat aşa de multă pradă de la duşmanii ei, regina Tomiris a trecut spre acea parte din Moesia, care acum se numeşte Sciţia Minor, un nume care vine de la Scitia Mare, şi a construit cetatea Tomis pe ţărmul moesian al Pontului, după numele ei”. Aşa scrie istoricul Jordanes (Iordanes) pe la anul 551 d.H., în lucrarea “Getica sau Despre originea şi faptele geţilor”. Pe-atunci era episcop şi locuia – după opinia unor istorici – undeva pe malul Dunării de Jos din Dacia. Got de origine, Iordanes era mai aproape de evenimentele evocate, în comparaţie cu noi, şi avea acces la documente pe care nu le vom mai găsi niciodată. Istoricul avea la dispoziţie multe izvoare dispărute astăzi, printre care şi cele 12 cărţi scrise de Cassiodorus.
Mărturia lui este cea mai bună dovadă că regina Tomiris a pus bazele cetăţii Tomis.
Unii cronicari din Grecia au acreditat ideea că Tomiris era… de neam iranian şi că ea conducea poporul massageţilor care ar fi fost tot perşi. Din acea perioadă porneşte şi confuzia dintre massageţi şi sciţi, care erau însă unul şi acelaşi popor, cu denumiri diferite, atribuite de neamuri diverse. Aşa cum am spune astăzi daci-geţi-traci, valahi-moldoveni-munteni-transilvăneni-olahi-români. Iată câte denumiri pentru acelaşi popor.
Massageţii (sciţii) erau dacii nomazi, care au migrat spre est, începând din epoca fierului, când s-a înregistrat un adevărat boom economic şi demografic. Ei au ajuns astfel până în Asia Centrală, au purtat războaie cu perşii, iar mai târziu s-au aliat pentru a ataca Babilonul.
Cirus cel Mare a vrut să cucerească Massageţia, un stat care nu poate fi reconstituit cu precizie astăzi. Sfetnicii l-au sfătuit pe împărat să întindă o cursă sciţilor care îl urmăreau după o primă victorie. Massageţii (sciţii), conduşi de Spargapises, fiul reginei Tomiris, au dat peste o tabără abandonată, în care au găsit mult vin, o băutură necunoscută pentru ei care consumau haşiş, pretinde Herodot. Cum nu erau obişnuiţi, massageţii s-au îmbătat şi perşii lui Cirus i-au măcelărit în somn. Perşii l-au luat prizonier pe Spargapises. Tomiris i-a trimis o solie lui Cirus, cerându-i să-l elibereze din robie pe fiul ei şi să nu traverseze cu oastea fluvial Sîr-Daria. Fiindcă nu suporta umilinta, Spargapises s-a sinucis când s-a trezit din beţie, iar Cirus a trecut fluviul. Tomiris l-a învins pe împăratul perşilor, i-a tăiat capul şi i l-a aruncat într-un cazan cu sânge de om. Mesajul era înfricoşător: duşmanul lacom să se sature de sânge.
Prima atestare documentară pentru Tomis datează din anul 657 î.H. Aici se formase o colonie de greci din Milet. Romanii au cucerit cetatea Tomis în anul 71 î.H. Dacii nu mai aveau controlul asupra cetăţii. Conform unui recensămînt din anul 202, Tomis (Constanţa) avea 310.471 locuitori. În timpul împăratului Constantin cel Mare, Tomis a fost botezată Constantiana. Împăratul avea o soră Constantiana, o fiică ce purta acelaşi nume, un fiu Constanţius. Pe tatăl împăratului Constantin îl chema tot Constanţius. Unii susţin că denumirea era dată în onoarea surorii lui Constantin cel Mare, care era tot trac de origine.
Mai târziu, turcii îi spuneau acestui oraş Köstence. Se observă, prin urmare, că otomanii au preluat – în pronunţie proprie, desigur – o denumire bizantină mai veche. De ce nu am putea acepta că grecii au menţinut vechiul nume Tomis, aşa cum l-a lăsat Tomiris? Fiindcă aşa s-a întâmplat în istorie cu toate toponimicile sau hiodronimicile importante din antichitate: o populaţie, devenită dominantă datorită expansiunii imperiale, a păstrat frecvent vechile denumiri date locurilor de etniile cucerite. De exemplu, Dunărea, cuvânt ce provine din hidronimicul traco-dacic Donaris, s-a conservat până în limba română contemporană. Aromânii au păstrat forma scurtă Duna. Unii lingvişti încă mai consideră că numele ar fi origine persană sau scitică, adică massagetă. Dar asta este o altă chestiune.
Să revenim însă la Tomis, care avea să devină treptat un emporion grecesc (factorie comercială). Istoricii români preferă să explice originea denumirii Tomis din legenda lui Iason, grecul care a plecat cu corabia argonauţilor în Colhida (Georgia de azi), ca să fure lâna de aur.
Încă din copilărie, Iason a fost trimis de tatăl său Aeson, regele din Iolcus, pe muntele Pelion, ca ucenic la centaurul Chrion. Între timp, Aeson a fpst detronat de Pelias, fratele vitreg al regelui. Când a ajuns major, Iason s-a întors acasă şi s-a prezentat în faţa lui Pelias şi i-a cerut tronul. Ca să-l piardă, Pelias acceptă, dar cu o condiţie: să-i aducă lâna de aur a berbecului din Colchis. Argus, fiul lui Phrixus, construieşte corabia Argo şi pleacă apoi cu Iason spre Georgia de azi, cu alţi 50 de luptători. Aetes, regele din Colchis, l-a supus pe Iason la mai multe încercări grele pentru a lua lâna de aur. Iason a fost ajutat însă de Medeea, fiica lui Aetes. Medeea era deja o vrăjitoare vestită şi nepoata lui Circe. Grecul îi promisese fetei că o va lua în căsătorie şi Medeea fuge cu argonauţii. Ea l-a luat ca zălog pe Absyrtus, fratele mai mic. Regele Aetes a plecat cu corăbiile pe urmele argonauţilor, dar Medeea îl ucide pe fratele ei, îl taie în bucăţi pe care le aruncă apoi în apele Mării Negre (Pontul Euxin). Aetes zăboveşte căutând trupul fiului şi argonauţii scapă de urmărire.
După Pacuvius, Iustinian şi Diodorus, bucăţile “temno” (τέμνω) din trupul lui Absyrtus ar fi căzut în locul care avea să se numească Tomis. Cum a derivat însă cuvântul “Tomis” din “temno” nu reuşeşte nimeni să ne convingă, dar până astăzi, explicaţia mitologizantă este acceptată inclusiv de oficialii actuali de la Constanţa. Explicaţia documentată, oferită de Iordanes, un-i tulbură. Aşa se şi explică de ce, în 2007, când doctorul Napoleon Săvescu de la New York s-a oferit să aducă o statuie a lui Tomiris la Constanţa, primarul Radu Mazăre s-a opus categoric. Explicaţia dată de Iordanes ar putea fi valorificată inteligent de agenţiile de turism de pe litoral, însă mai avem până vom accepta propria istorie veche.
Justiţiara lumii vechi şi amazoanele
Lumea fascinantã a tracilor a oferit antichitãţii douã personalitãţi emblematice, considerate drept modele pentru orice posibilã istorie universalã a moralei rãzboinicilor: Tomiris, regina massageţilor, şi Dromichete, regele
dacilor din sudul Carpaţilor. Despre Tomiris ştiu mai multe occidentalii, decât românii de astãzi. Norocul nostru a fost cã Diodor din Sicilia a descris scena de la Helis, în care Dromichete l-a dojenit pe Lisimah printr-o parabolã demnã de regele Solomon. Este acolo cea mai frumoasã, cea mai paradoxalã maieuticã politicã din istoria universalã. Despre Dromichete, învãţau pânã şi copiii din România, dar şi acest rege pare sã fie uitat. Fãcãtorii de manuale nu
mai vor sã ofere exemple morale copiilor noştri.
Cu siguranţã, Tomiris ar fi rãmas necunoscutã pentru cultura europeanã, dacã nu ar fi reuşit sã-l învingã pe Cirus cel Mare, regele perşilor, în anul 529 î.H. sau 530. Cirus se numea Kuruş, Kiros sau Keyhusrev, în limba persanã veche – farsi. El a domnit în perioada 576–529 î.H. A pus bazele Imperiului Persan şi a fondat dinastia Achaemenizilor. Ca un Baiazid al perşilor, el a cucerit Regatul Mezilor, Regatul Lydia şi regatul Noului Babilon. A unit cele douã regate iraniene. Cirus voia sã cucereascã şi Egiptul, dar Tomiris i-a scurtat destinul de cotropitor. Rãzboiul cu massageţii a avut loc pe fluviul Sîr Daria, în Asia Centralã.
Trebuie sã evaluãm celebra scenã cu apriga regină Tomiris din perspectiva moralei rãzboinicilor care-şi apãrau poporul, altfel nu vom înţelege nimic.
Tomiris, sau Thamiris dupã alţii, a impresionat antichitatea prin lecţia ei asprã, pe care i-a oferit-o lui Cirus. Era sancţiunea datã de un rãzboinic unui rege învins în numele dreptului massageţilor la viaţã şi la existenţă liberă.
Momentul este foarte asemănător cu pilda oferită de Dromichete invadatorului Lisimah peste două sute de ani. La o distanţă atât de mare în timp, cei doi regi par să se conducă după aceleaşi legi morale nescrise ale păcii şi războiului.
În această mentalitate, rezidă practic etica lumii moderne, care prevede dreptul la viaţă liberă pentru fiecare popor. Dar cine vrea pace pentru naţiunea lui, trebuie să se pregătească intens de război, spune un vechi principiu din ştiinţa
conducerii statelor. Iar Tomiris l-a aplicat întocmai pentru a învinge cea mai mare armată a lumii de-atunci. (Pe acest principiu al descurajării s-a bazat şi blocarea cursei înarmării nucleare de astăzi…).
Prin urmare, nu doar scena dramatică, în care frumoasa regină a aruncat capul lui Cyrus în cazanul cu sânge, avea să-i impresioneze pe artiştii din epoca iluminismului şi apoi a romantismului. Ei au reţinut semnificaţia morală a
pedepsirii cotropitorului în numele dreptului sacru al popoarelor la libertate – idee foarte dragă tuturor celor care au teoretizat noţiunea de „naţiune“ în secolul al XIX-lea.
Mai civilizaţi decât indienii
De-a lungul veacurilor, echivocul originii massageţilor a fost alimentat şi cultivat pânã astăzi şi din cauza unor izvoare istorice apparent contradictorii. Unii îi confundã pe massageţi cu sciţii, alţii susţin că massageţii ar fi o ramură a sciţilor. În realitate, povestea lui Tomiris şi a massageţilor este cea
mai semnificativă ilustrare a ideii că o ramurã a tracilor a migrat spre răsărit din regiunea carpato-danubiano-balcano-pontică încã din epoca fierului. Ne-am obişnuit cu ideea că migraţiile s-au produs numai dinspre Asia spre Europa şi încă nu părem pregătiţi să acceptăm că fenomenul a fost şi invers în anumite epoci istorice vechi.
După cum spuneam, Iordanes scrie că, după victorie, Tomiris, Tamiris sau Timirise – după alte izvoare – a venit cu corăbiile pline de pradă în Dobrogea de astăzi şi a pus bazele cetăţii. Descrierea massageţilor este foarte expresivã şi la Herodot: luptători pe jos sau pe cai, arcaşi neîntrecuţi, dar şi curajoşi mânuitori de lance. Purtau armuri împodobite cu aur. Erau monogami, dar văduvele de război erau ţinute în colectivitate. Aveau o religie monoteistă, ca toţi dacii. Ei se închinau la Soarele Neînvins, asemenea tuturor dacilor. Sacrificau cai pe altarele Soarelui. În cartea „De origine actibusque Getarum“ – „Despre originea şi faptele geţilor“ – Iordanes, get, adică dac de origine, după alţii – got, îl reconfirmă pe Herodot. El precizează însă că este
vorba despre acelaşi neam.
Fiind conducătoarea unui asemenea popor, făcând apoi dovada unor fapte fãrã precedent, Tomiris continuã sã-i fascineze şi astãzi pe cei care se apropie de istoria veche. Unii cred că Tomiris stãpânea regatul amazoanelor, dar,
dupã cum spun scrierile vechi, regina a urmat la tron după moartea regelui. Eminescu o imagineazã pe Tomiris în epopeea „Gemenii“, încã prea puţin cercetată. Kazahii de astăzi au convingerea că istoria lor a început cu… Tomiris.
Massageţii erau numiţi Saka. Unii istorici turci cred şi astãzi că massageţii erau de neam turcic, fiind iranizaţi odatã cu migraţia lor spre răsărit!
Autohtonii din Tadjikistan şi cei din Turcmenistan se revendică tot de la massageţi. Uzbecii cred la fel.
Cambize a cucerit Egiptul cu ajutorul massageţilor, celebri în epocă datoritã cailor lor fără egal. Turcmenii susţin cã rasa de cai Akhal-Teke provine de la massageţi. Cai pe care i-au folosit mai târziu Darius şi Alexandru Macedon în campanile lor militare. Unii istorici consideră că massageţii au fost asimilaţi de iranieni şi de chinezi.
Oricât de diverse ar fi opiniile, toţi cercetãtorii străini au cãzut însã de acord pe o singurã idee: massageţii erau de origine europeanã. Tomiris era asemuitã cu Talestris, regina amazoanelor de mai târziu. Paulus Peter Rubens şi-a intitulat tabloul „Tomiris, regina sciţilor“. Mattia Preti a pictat şi el un tablou cu Tomiris. Iordanes o consideră pur şi simplu „Getarum regina“.
Dante Alighieri spune în „La Divina Comedia“: „Mostraba la ruina y el crudo estrago / que hizo Tomiris, cuando dijo a Ciro: / „Sangre quisiste, y yo de sangre te harto“. Musaev a scris baletul „Tomiris“. O întreagã tradiţie lăsată de o femeie care l-a sfidat pe cel mai puternic al lumii din acea perioadă: „Refuz sã mã mãrit cu tine şi jur pe Soare, domnul suprem al massageţilor, că te voi sãtura de sânge“, i-a scris Tomiris lui Cirus, după cum povesteşte Herodot în „Istorii“. La fel ca pe sciţi, perşii le spuneau massageţilor Sakâ, iar grecii îi numeau Skythai. Chinezii le ziceau „Sai“. Alţii le ziceau „gimirru“ – cimerieni. Herodot afirmă că massageţii au condus 28 de ani nord-vestul Iranului. Massageţilor li se mai spunea ApâSakâ, adicã „oamenii de la apã seacã“, dupã numele vechi al Mãrii Aral, astăzi secată complet. În limba românã veche, se spunea tot „apî sacî“. Perşii le mai spuneau şi Dahâ sau Dai.
Istoricul bizantin Theophan îi confundă pe massageţi cu turcii: „La est de Don, locuiau turcii, numiţi în antichitate massageţi. Perşii îi numeau în limba lor kermikhions. Massageţii erau sciţi din punct de vedere cultural“.
Aici ar merita menţionat că massageţii credeau că neamul lor se trage dintr-o femeie-şarpe. Aici se întâlnesc cu cabirii din Dacia, de unde au plecat. Massageţii au ajuns până în Asiria, unde s-au aliat cu regele Assurbanipal contra
Mezilor, în perioada 669–626.
Herodot scrie că massageţii îşi mâncau bătrînii, dar “nu se împerecheau în drum, asemenea câinilor, cum fac inzii”. Femeia era purtată în carul cu coviltir. Bărbatul îşi atârna cucura cu săgeţi în afara coviltirului, semn că femeia “este ocupată”.
Cilindrul lui Cyrus şi o altă minciună istorică
Iranul a anunţat în ianuarie 2010 că rupe relaţiile cu British Museum de la Londra fiindcă Londra refuză să restituie celebrul Cilindru al lui Cyrus, considerat cea mai veche declaraţie a drepturilor omului. “Având în vedere că Cilindrul lui Cyrus nu a fost transferat Iranului, am depus plângere la UNESCO împotriva British Museum şi am hotărât să rupem relaţiile”, a afirmat Hamid Baghai, responsabil al organizaţiei iraniene pentru patrimonial cultural şi turism.
Artfecatul din argilă cuprinde o proclamaţie a regelui persan Cyrus al II-lea, scrisă după ce acesta a cucerit Babilonul, în anul 539 î.H. “Cei de la British Museum ne-au tot promis că ni-l vor restitui în septembrie, apoi în noiembrie şi, în cele din urmă, pe 16 ianuarie 2010. Am cheltuit până în present 200 000 de dolari pentru dispozitivele de securitate, care să protejeze această comoară. Am primit o scrisoare prin care ni se spunea că nu ne pot trimite cilindrul din cauza tulburărilor din Ashura”, a relatat Baghai. Londra se prevalează de ciocnirile care s-au produs între forţele de ordine şi partizanii opoziţiei de la Teheran din 27 decembrie 2009, pentru a tergiversa şi mai mult restituirea tezaurului. Mai nou, British Museum a anunţat că mai păstrează artefactul pentru continuarea cercetărilor lingvistice.
Cilindrul lui Cyrus al II-lea cel Mare este din lut şi cuprinde o scriere cuneiformă în limba akkadiană. Documentul pe argilă are o importanţă uriaşă. Împăratul persan a poruncit întocmirea lui în anul 539 î.H., după înlăturarea regelui babilonian Nabonidus. Textul arată că Nabonidus era necuviincios şi, de aceea, victoria lui Cyrus era plăcută lui Marduk, zeul suprem în Babilon. Împăratul persan este lăudat pentru îmbunătăţirea vieţii babilonienilor, pentru repatrierea popoarelor strămutate, pentru reconstrucţia templelor şi a sanctuarelor. Cyrus i-a lăsat şi pe evreii captivi din Babilon să se întoarcă la Ierusalim. Documentul confirmă practic relatările biblice din Cartea lui Ezra, Isaiia şi din Cronici. Cilindrul a fost descoperit în 1879 de către Hormuzd Rassam, asistentul arheologului britanic Austen Henry Layard, la temeliile Esagilei, principalul templu din Babilon.
În 1970, şahul iranian Mahomed Reza Pahlavi Aryamehr declară Cilindrul lui Cyrus drept simbol al domniei sale şi îl invocă atunci când va marca 2500 de ani de monarhie la Teheran.
Limba akkadiană, în care este scris textul, este cea mai veche limbă semitică din antichitate, vorbită mai ales în Irakul de azi. Era limba de cancelarie a epocii pentru Orientul Mijlociu. După cucerirea persană, akkadiana a coexistat cu aramaica. Ambele limbi s-au infleunţat reciproc, până când aramaica a înlocuit akkadiana şi în cancelarie.
O copie a Cilindrului se află în sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite, tocmai pentru că se consideră că e cea mai veche cartă a drepturilor omului. Strategia lui Cyrus era simplă: acorda libertăţi religioase şi politice tuturor regilor care acceptau să devină “clienţi”, cum aveau să-i numească romanii pe vasalii lor de mai târziu, pe care îi supuneau, îi foloseau, apoi îi anihilau. Aşa a reuşit Cyrus să supună mare parte din Asia Centrală (Dragniana, Arachosia, Gedrosia, Bactriana, Sogdiana), apoi Noul Babilon, Regatul Caldeu din Siria, Fenicia, Palestina, până la graniţele cu Egiptul. La fel dorea să procedeze şi cu Tomiris.
Textul cuprinde două părţi: A, aflat în proprietatea British Museum, şi B, care a fost în proprietatea Universităţii din Yale. Astfel, Isaiia spune: „Aşa vorbeşte Domnul către unsul Său, către Cyrus, pe care-l ţine de mînă, ca să doboare neamurile înaintea lui, şi să dezlege brâul împăraţilor, să-i deschidă porţile, ca să nu se mai închidă: ,Eu voi merge înaintea ta, voi netezi drumurile muntoase, voi sfărîma uşile de aramă, şi voi rupe zăvoarele de fier.” Iar în Cartea a doua a Cronicilor (Paralipomena) se arată: „Aşa vorbeşte Cirus, împăratul Perşilor: „Domnul, Dumnezeul cerurilor, mi-a dat toate împărăţiile pămîntului, şi mi-a poruncit să-i zidesc o casă la Ierusalim în Iuda. Cine dintre voi este din poporul Lui? Domnul, Dumnezeul lui, să fie cu el, şi să plece!”
Această “bunăvoinţă” a lui Cyrus era o capcană politică întinsă celor slabi pentru ca el să-şi extindă imperiul. În mare parte a reuşit. În momentul în care a dorit să cotropească ţinuturile massageţilor, soarta i-a fost potrivnică.
Viorel PatrichiTomiris – Regina legendară a massageţilor
Românii
nu-şi cunosc adevărata istorie, ocultată lor. Capul sus…suntem de NEAM
NOBIL. Când massageţii, conduşi de legendara regină Tomiris, îl
învingeau pe Cyrus( Cirus), Roma era un mic sătuc. În lumea ştiinţifică a
fost un adevărat şoc când s-a descoperit că Sarmisegetusa Regia era de
circa 4 ori mai mare decât Roma, capitala unui Imperiu colosal.
Lumea
fascinantă a strămoşilor noştri a oferit Antichităţii două personalităţi
emblematice, considerate drept model pentru orice posibilă istorie
universală a moralei războinicilor: regina massageţilor şi Dromichete,
regele dacilor din sudul Carpaţilor.
Despre regina Tomiris ştiu mai multe occidentalii decât românii de astăzi. Norocul nostru a fost cã Diodor din Sicilia a descris scena de la Helis, în care Dromichete l-a dojenit pe Lisimah printr-o parabolã demnã de regele Solomon. Este acolo cea mai frumoasã, cea mai paradoxalã maieuticã politicã din istoria universalã. Despre Dromichete, învãtau pânã si copiii din România, dar si acest rege pare sã fie uitat. Fãcãtorii de manuale numai vor sã ofere exemple morale copiilor nostri. Cu sigurantã, Tomiris ar fi rãmas necunoscutã pentru cultura europeanã, dacã nu ar fi reusit sã-l învingã pe Cirus cel Mare, regele persilor, în anul 529 î.Hr. sau 530. Cirus se numea Kurus, Kiros sau Keyhusrev, în limba persanã veche – farsi. El a domnit în perioada 576– – 529 î.Hr. A pus bazele Imperiului Persan si a fondat dinastia Achaemenizilor. Ca un Baiazid al persilor, el a cucerit Regatul Mezilor, Regatul Lydia si regatul Noului Babilon. A unit cele douã regate iraniene. Cirus voia sã cucereascã si Egiptul, dar Tomiris i-a scurtat destinul de cotropitor.
Izvoare de importanţă deosebită, ce nu pot fi trecute cu vederea, ne vorbesc despre personalitatea şi faptele legendarei regine a massageţilor (massa.geţi/messa.geţi -. Geţii cei mari), care a intrat şi în mitologia unor naţiuni din Orientul Apropiat şi Mijlociu. Artiştii Renaşterii au imortalizat-o, iar Muzeul Luvru găzduieşte un frumos portret al reginei Tomiris. Paulus Peter Rubens şi Mattia Preti au pictat, fiecare, câte un tablou cu Tomiris.
Muraev a scris baletul „Tomiris”, Voltaire, Shakespeare, Eminescu au prezentat în operele lor faima, destinul şi valoarea umană a reginei massageţilor. „Câţiva istorici, cercetând „rolul femeii ca forţă a istoriei”, au aşezat-o într-o glorioasă galerie, alături de Artemisia (Nota A), Boadicea (NotaB), Zenobia (Nota C) sau Ioana d’Arc” (1).
A fost una dintre cele mai puternice personalităţi ale Antichităţii. Regina Tomiris este revendicată, în diferite forme, de istoria străveche din Armenia, Georgia, Azerbaidjan, Turcia, Ucraina şi chiar Rusia. Atât în aceste ţări, cât şi în ţări nordice sau occidentale, restaurante, firme vestimentare, societăţi comerciale de profiluri diferite etc. îi poartă numele.
Biografii tracului Alexandru Macedon notează că tânărul rege macedonean era un mare iubitor de literatură şi istorie. Nu se despărţea de „Istoriile” lui Herodot, „părintele istoriei” – ionian născut în Halicarnas, bun cunoscător al traco-geţilor din jurul Mării Negre, pe care l-a vizitat de mai multe ori. Plutarh notează că Alexandru Macedon a vizitat Pasargata – mausoleul închinat lui Cyrus cel Mare. El se considera urmaşul şi continuatorul glorios al reginei Tomiris.
Iar cărţile noastre de istorie, istoricii şi cercetătorii noştri păstrează o tăcere de neînţeles asupra acestei personalităţi care l-a zdrobit pe trufaşul Cyrus cel Mare., dându-i pedeapsa capitală. De reţinut următoarele. Herodot consemnează în opera sa: „Caucazul formează bariera parţilor (neam scitic – n.T.F.) dinspre apusul Mării Caspice, iar pe urmă spre vest şi înspre răsăritul soarelui vine o câmpie de o întindere imensă (Asia Centrală, până în apropiere de China – nota T.F.) care se pierde în depărtare: această câmpie mare o ocupau massageţii, contra cărora avea Cyrus pofta să pornească cu armate”.
Istoricul Burchard Bentjes este autorul vastei lucrări „Civilizaţia veche a Iranului”, în care are numai cuvinte de laudă la adresa messageţilor „aşezaţi pe fluviul Sar Daria şi mai la est, principalul duşman al lui Cyrus”. Istoricul grec Hekataios, trăitor la curtea regelui Cyrus, scria: „Ei cinstesc ca zeu numai Soarele şi animalul închinat lui, calul. Sunt războinici de temut, pedeştri şi călare, sunt echipaţi cu platoşe, iar armele lor sunt spade, securi de luptă din aramă. Harnaşamentele cailor sunt împodobite cu aur…”
Povestea massageţilor şi a lui Tomiris este cea mai semnificativă ilustrare a ideii că o ramură a tracilor a migrat din regiunea carpato-danubiano-pontică-balcanică spre răsărit încă din neolitic. Aveau o religie monoteistă şi se închinau la Soarele Neînvins, asemenea tuturor dacilor. ..
Cyrus, numit „Kurus”, „Kiros” sau „Keyhusrev”, în limba persană veche – farsi, considerat Baiazid al perşilor, a domnit între 576-529 î.Hr. şi a pus bazele Imperiului Persan. După ce a cucerit regatul Mezilor, regatul Lydia şi regatul Noului Babilon, reuşind să unescă cele două regate iraniene, ambiţia lui Cyrus era să cucerească şi Egiptul, dar regine Tomiris i-a scurtat destinul de cuceritor.
La început, Cyrus a vrut să se căsătorească cu regina Tomiris. În „Istorii”, Herodot scria că aceasta l-a refuzat pe cel mai puternic om al lumii de atunci: „Refuz să mă mărit cu tine şi jur pe Soare, domnul suprem al messageţilor, că te voi sătura de sânge” (2).
Prima bătălie s-a dat între o parte a armatei massageţilor, conduşi de Spargapises, fiul lui Tomiris, şi armata lui Cyrus, pe fluviul Sîr Daria, în Asia Centrală. Regele persan a ieşit învingător şi l-a capturat pe Spargapises. Regina i-a cerut să-i elibereze fiul şi să nu treacă fluviul. Spargapises nu a vrut să fie batjocorit în robie şi s-a sinucis, iar Cyrus şi-a trecut întreaga armată peste fluviu.
Perşii au fost învinşi, regina Tomiris a cerut să fie căutat cadavrul regelui, i-a tăiat capul şi l-a aruncat într-un cazan plin cu sângele năvălitorilor, pentru „a se răzbuna”.
Această scenă trebuie privită din perspectiva moralei războinicilor timpului, care-şi apărau neamul şi pământurile. Altfel nu vom înţelege nimic. Tomiris a impresionat Antichitatea prin lecţia ei aspră pe care i-a dat-o lui Cyrus. Era sancţiunea dată unui rege învins în numele dreptului massageţilor la viaţă şi existenţă liberă. Atunci, războinicii se conduceau după legile moralei nescrise ale păcii şi războiului.
Momentul este foarte asemãnãtor cu pilda oferitã de Dromichete invadatorului Lisimah peste douã sute de ani. La o distantã atât de mare în timp, cei doi regi par sã se conducã dupã aceleasi legi morale nescrise ale pãcii si rãzboiului. În aceastã mentalitate, rezidã practic etica lumii moderne, care prevede dreptul la viatã liberã pentru fiecare popor. Dar cine vrea pace pentru natiunea lui, trebuie sã se pregãteascã intens de rãzboi, spune un vechi principiu din stiinta conducerii statelor. (Pe acest principiu al descurajãrii s-a bazat si blocarea cursei înarmãrii nucleare de astãzi). Prin urmare, nu doar scena dramaticã, în care frumoasa reginã a aruncat capul lui Cyrus în cazanul cu sânge, avea sã-i impresioneze pe artistii din epoca iluminismului si apoi a romantismului. Ei au retinut semnificatia moralã a pedepsirii cotropitorului în numele dreptului sacru al popoarelor la libertate – idee foarte dragã tuturor celor care au teoretizat noţiunea de “naţiune” în secolul al XIX-lea.
Iordanes povesteste cã la anul 527 î.Hr., Tomiris a pus bazele orasului Tomis. Herodot scrie cã, dupã victorie, Tomiris, Tamiris sau Timirise – dupã alte izvoare – a venit cu corãbiile pline de pradã în Dobrogea de astãzi si a pus bazele cetãtii. Descrierea massagetilor este foarte expresivã: luptãtori pe jos sau pe cai, arcasi neîntrecuti, dar si curajosi mânuitori de lance. Purtau armuri împodobite cu aur. Erau monogami, dar vãduvele de rãzboi erau tinute în colectivitate. Aveau o religie monoteistã. Ei se închinau la Soarele Neînvins, asemenea tuturor dacilor. Sacrificau cai pe altarele Soarelui. În cartea “De origine actibusque Getarum” – “Despre originea si faptele getilor” – Iordanes, get, adicã dac de origine, îl reconfirmã pe Herodot. El precizeazã însã cã este vorba despre acelasi neam. Fiind conducãtoarea unui asemenea popor, fãcând apoi dovada unor fapte fãrã precedent, Tomiris continuã sã-i fascineze si astãzi pe cei care se apropie de istoria veche. Unii cred cã Tomiris stãpânea regatul amazoanelor, dar, dupã cum spun scrierile vechi, regina a urmat la tron dupã moartea regelui. Eminescu o imagineazã pe Tomiris în epopeea “Gemenii”, încã prea putin cercetatã. Kazahii de astãzi au convingerea cã istoria lor a început cu… Tomiris. Massagetii erau numiti Saka. Unii istorici turci cred si astãzi cã massagetii erau de neam turcic, fiind iranizati odatã cu migratia lor spre rãsãrit! Autohtonii din Tadjikistan si cei din Turcmenistan se revendicã tot de la massageti. Uzbecii cred la fel. Cambize a cucerit Egiptul cu ajutorul massagetilor, celebri în epocã datoritã cailor lor fãrã egal. Turcmenii sustin cã rasa de cai Akhal-Teke provine de la massageti. Cai pe care i-au folosit mai târziu Darius si Alexandru Macedon. Unii istorici considerã cã massagetii au fost asimilati de iranieni si de chinezi. Oricât de diverse ar fi opiniile, toti cercetãtorii au cãzut însã de acord pe o singurã idee: massagetii erau de origine europeanã. Tomiris era asemuitã cu Talestris, regina amazoanelor de mai târziu. Paulus Peter Rubens si-a intitulat tabloul “Tomiris, regina scitilor” (sau getilor cei mari, neam tracic, n.a.). Mattia Preti a pictat si el un tablou cu Tomiris. Iordanes o considerã pur si simplu “Getarum regina” (sau a scitilor, deci… n.a.)…
De-a lungul veacurilor, până în zilele noastre, originea massageţilor a iscat numeroase controverse. Nu insist asupra acestora. Realitatea este că massageţii sunt urmaşii tracilor care au migrat spre răsărit din regiunea carpato-danubiano-balcano-pontică. Încă din neolitic.
Doi cercetători de renume, desfăşurându-şi activitatea în mod independent, au ajuns la aceeaşi concluzie privind originea comună a popoarelor ce sălăjuiesc din Antichitate pe întinsul spaţiu cuprins între Dunăre şi China. Este vorba de istoricul german Heinrich Iulius/Henry Jules Klaproth şi cercetătorul francez Saunt-Martin.
Elevi fiind, am fost învăţaţi să credem că migraţiile s-au produs numai din Asia spre Europa. Nu am fost pregătiţi să acceptăm că fenomenul s-a produs şi invers, în timpuri istorice străvechi. Locuitorii ancestrali din spaţiul carpatin au migrat în toată Europa şi spre răsărit, până în China. Asemenaa tuturor dacilor, massageţii se închinau la Soarele Neînvins şi sacrificau cai pe altarele Soarelui. Kazahii din zilele noastre sunt convinşi că istoria lor începe cu…Tomiris. Autohtonii din Tadjikistan, Turkmenistan şi Uzbekistan se revendică din massageţi.
Massageţii au ajuns până în Asiria. În perioada 669-626 î.Hr. s-au aliat cu regele Assurbenipal contra Mezilor.
Nenumărate dovezi indică faptul că amazoanele făceau parte din acelaşi neam al massageţilor. Ele formau un ordin al luptătoarelor din aceeaşi etnie. Mitul amazoanelor este reţinut de greci în epoca în care massageţii se deplasau spre Anatolia. Morminte ale amazoanelor au fost descoperite ala frontiera dintre Kazahstan şi Rusia.
Geograful antic Strabon (60î.Hr.-26 d.Hr.) ne spune că neamurile geto-dacice vorbeau aceeaşi limbă, de la Carpaţi până în Centrul Asiei.
Darius, urmaşul lui Cyrus, a pătruns cu oştile în ţinutul massageţilor, însă nu a reuşit să înfrângă „triburile conduse de Tomiris”, după cum specifică cronicile. Tot în cronici stă scris că Darius a fost oprit din războaiele de cotropire dincoace de Dunăre, „unde numai podul construit de perşi (peste Dunăre) îl salvă pe rege şi armata lui să nu împărtăşească soarta lui Cyrus, fugărit de oştile şeţilor”.
La fel, nici Alexandru cel Mare nu reuşi să cucerească pe massageţi. Faramane, unul dintre prinţii din Hortezum (vechi stat iranian construit în sec. VIII-VI î.e.n., pe cursul inferior al fluviului Amudaria) a vrut să încheie o alianţă cu acest mare comandant. Arian, istoricul expediţiilor lui Alexandru, relatează că Faramane venise cu 1.500 de călăreţi şi i-a propus lui Alexandru, în schimbul alianţei contra sciţilor din Ucraina, că îi va aduce şi pe Colehi şi amazoane. Istoricul Burchard Bentjes scrie că, în urma acestei alianţe, „sciţii din Ucraina şi de mai departe au fost alungaţi”, iar Faramane a înfiinţat statul Amu Daria.
Se pare că pe monumentul circular de la Adamclisi este consemnată această luptă, deoarece pe monument apar şi amazoanele. Iar mulţi istorici au căzut de acord că acest monument este mult mai vechi decât pătrunderea lui Traian în Dacia.
Prof. dr. în istorie Augustin Deac subliniază similitudinea dintre scrierea din „Codex Rohonczy” şi scrierea alană, alanii fiind urmaşii massageţilor. Odinioară, Prutul era considerat fluviul alanilor şi se pare că oraşul Iaşi a fost întemeiat de ei. Satul Iaşca de la gurile Nistrului, la fel.
S-au autointitulat yas, alanii fiind semnalaţi şi de chinezi, în 1260 e.n., sub numele de anzai, şi de greci care i-au numit asauoi. Alanii au migrat până în nordul Franţei în Spania şi nordul Africii. Osetenii de azi sunt urmaşii lor.
Despre regina Tomiris ştiu mai multe occidentalii decât românii de astăzi. Norocul nostru a fost cã Diodor din Sicilia a descris scena de la Helis, în care Dromichete l-a dojenit pe Lisimah printr-o parabolã demnã de regele Solomon. Este acolo cea mai frumoasã, cea mai paradoxalã maieuticã politicã din istoria universalã. Despre Dromichete, învãtau pânã si copiii din România, dar si acest rege pare sã fie uitat. Fãcãtorii de manuale numai vor sã ofere exemple morale copiilor nostri. Cu sigurantã, Tomiris ar fi rãmas necunoscutã pentru cultura europeanã, dacã nu ar fi reusit sã-l învingã pe Cirus cel Mare, regele persilor, în anul 529 î.Hr. sau 530. Cirus se numea Kurus, Kiros sau Keyhusrev, în limba persanã veche – farsi. El a domnit în perioada 576– – 529 î.Hr. A pus bazele Imperiului Persan si a fondat dinastia Achaemenizilor. Ca un Baiazid al persilor, el a cucerit Regatul Mezilor, Regatul Lydia si regatul Noului Babilon. A unit cele douã regate iraniene. Cirus voia sã cucereascã si Egiptul, dar Tomiris i-a scurtat destinul de cotropitor.
Izvoare de importanţă deosebită, ce nu pot fi trecute cu vederea, ne vorbesc despre personalitatea şi faptele legendarei regine a massageţilor (massa.geţi/messa.geţi -. Geţii cei mari), care a intrat şi în mitologia unor naţiuni din Orientul Apropiat şi Mijlociu. Artiştii Renaşterii au imortalizat-o, iar Muzeul Luvru găzduieşte un frumos portret al reginei Tomiris. Paulus Peter Rubens şi Mattia Preti au pictat, fiecare, câte un tablou cu Tomiris.
Muraev a scris baletul „Tomiris”, Voltaire, Shakespeare, Eminescu au prezentat în operele lor faima, destinul şi valoarea umană a reginei massageţilor. „Câţiva istorici, cercetând „rolul femeii ca forţă a istoriei”, au aşezat-o într-o glorioasă galerie, alături de Artemisia (Nota A), Boadicea (NotaB), Zenobia (Nota C) sau Ioana d’Arc” (1).
A fost una dintre cele mai puternice personalităţi ale Antichităţii. Regina Tomiris este revendicată, în diferite forme, de istoria străveche din Armenia, Georgia, Azerbaidjan, Turcia, Ucraina şi chiar Rusia. Atât în aceste ţări, cât şi în ţări nordice sau occidentale, restaurante, firme vestimentare, societăţi comerciale de profiluri diferite etc. îi poartă numele.
Biografii tracului Alexandru Macedon notează că tânărul rege macedonean era un mare iubitor de literatură şi istorie. Nu se despărţea de „Istoriile” lui Herodot, „părintele istoriei” – ionian născut în Halicarnas, bun cunoscător al traco-geţilor din jurul Mării Negre, pe care l-a vizitat de mai multe ori. Plutarh notează că Alexandru Macedon a vizitat Pasargata – mausoleul închinat lui Cyrus cel Mare. El se considera urmaşul şi continuatorul glorios al reginei Tomiris.
Iar cărţile noastre de istorie, istoricii şi cercetătorii noştri păstrează o tăcere de neînţeles asupra acestei personalităţi care l-a zdrobit pe trufaşul Cyrus cel Mare., dându-i pedeapsa capitală. De reţinut următoarele. Herodot consemnează în opera sa: „Caucazul formează bariera parţilor (neam scitic – n.T.F.) dinspre apusul Mării Caspice, iar pe urmă spre vest şi înspre răsăritul soarelui vine o câmpie de o întindere imensă (Asia Centrală, până în apropiere de China – nota T.F.) care se pierde în depărtare: această câmpie mare o ocupau massageţii, contra cărora avea Cyrus pofta să pornească cu armate”.
Istoricul Burchard Bentjes este autorul vastei lucrări „Civilizaţia veche a Iranului”, în care are numai cuvinte de laudă la adresa messageţilor „aşezaţi pe fluviul Sar Daria şi mai la est, principalul duşman al lui Cyrus”. Istoricul grec Hekataios, trăitor la curtea regelui Cyrus, scria: „Ei cinstesc ca zeu numai Soarele şi animalul închinat lui, calul. Sunt războinici de temut, pedeştri şi călare, sunt echipaţi cu platoşe, iar armele lor sunt spade, securi de luptă din aramă. Harnaşamentele cailor sunt împodobite cu aur…”
Povestea massageţilor şi a lui Tomiris este cea mai semnificativă ilustrare a ideii că o ramură a tracilor a migrat din regiunea carpato-danubiano-pontică-balcanică spre răsărit încă din neolitic. Aveau o religie monoteistă şi se închinau la Soarele Neînvins, asemenea tuturor dacilor. ..
Cyrus, numit „Kurus”, „Kiros” sau „Keyhusrev”, în limba persană veche – farsi, considerat Baiazid al perşilor, a domnit între 576-529 î.Hr. şi a pus bazele Imperiului Persan. După ce a cucerit regatul Mezilor, regatul Lydia şi regatul Noului Babilon, reuşind să unescă cele două regate iraniene, ambiţia lui Cyrus era să cucerească şi Egiptul, dar regine Tomiris i-a scurtat destinul de cuceritor.
La început, Cyrus a vrut să se căsătorească cu regina Tomiris. În „Istorii”, Herodot scria că aceasta l-a refuzat pe cel mai puternic om al lumii de atunci: „Refuz să mă mărit cu tine şi jur pe Soare, domnul suprem al messageţilor, că te voi sătura de sânge” (2).
Prima bătălie s-a dat între o parte a armatei massageţilor, conduşi de Spargapises, fiul lui Tomiris, şi armata lui Cyrus, pe fluviul Sîr Daria, în Asia Centrală. Regele persan a ieşit învingător şi l-a capturat pe Spargapises. Regina i-a cerut să-i elibereze fiul şi să nu treacă fluviul. Spargapises nu a vrut să fie batjocorit în robie şi s-a sinucis, iar Cyrus şi-a trecut întreaga armată peste fluviu.
Perşii au fost învinşi, regina Tomiris a cerut să fie căutat cadavrul regelui, i-a tăiat capul şi l-a aruncat într-un cazan plin cu sângele năvălitorilor, pentru „a se răzbuna”.
Această scenă trebuie privită din perspectiva moralei războinicilor timpului, care-şi apărau neamul şi pământurile. Altfel nu vom înţelege nimic. Tomiris a impresionat Antichitatea prin lecţia ei aspră pe care i-a dat-o lui Cyrus. Era sancţiunea dată unui rege învins în numele dreptului massageţilor la viaţă şi existenţă liberă. Atunci, războinicii se conduceau după legile moralei nescrise ale păcii şi războiului.
Momentul este foarte asemãnãtor cu pilda oferitã de Dromichete invadatorului Lisimah peste douã sute de ani. La o distantã atât de mare în timp, cei doi regi par sã se conducã dupã aceleasi legi morale nescrise ale pãcii si rãzboiului. În aceastã mentalitate, rezidã practic etica lumii moderne, care prevede dreptul la viatã liberã pentru fiecare popor. Dar cine vrea pace pentru natiunea lui, trebuie sã se pregãteascã intens de rãzboi, spune un vechi principiu din stiinta conducerii statelor. (Pe acest principiu al descurajãrii s-a bazat si blocarea cursei înarmãrii nucleare de astãzi). Prin urmare, nu doar scena dramaticã, în care frumoasa reginã a aruncat capul lui Cyrus în cazanul cu sânge, avea sã-i impresioneze pe artistii din epoca iluminismului si apoi a romantismului. Ei au retinut semnificatia moralã a pedepsirii cotropitorului în numele dreptului sacru al popoarelor la libertate – idee foarte dragã tuturor celor care au teoretizat noţiunea de “naţiune” în secolul al XIX-lea.
Iordanes povesteste cã la anul 527 î.Hr., Tomiris a pus bazele orasului Tomis. Herodot scrie cã, dupã victorie, Tomiris, Tamiris sau Timirise – dupã alte izvoare – a venit cu corãbiile pline de pradã în Dobrogea de astãzi si a pus bazele cetãtii. Descrierea massagetilor este foarte expresivã: luptãtori pe jos sau pe cai, arcasi neîntrecuti, dar si curajosi mânuitori de lance. Purtau armuri împodobite cu aur. Erau monogami, dar vãduvele de rãzboi erau tinute în colectivitate. Aveau o religie monoteistã. Ei se închinau la Soarele Neînvins, asemenea tuturor dacilor. Sacrificau cai pe altarele Soarelui. În cartea “De origine actibusque Getarum” – “Despre originea si faptele getilor” – Iordanes, get, adicã dac de origine, îl reconfirmã pe Herodot. El precizeazã însã cã este vorba despre acelasi neam. Fiind conducãtoarea unui asemenea popor, fãcând apoi dovada unor fapte fãrã precedent, Tomiris continuã sã-i fascineze si astãzi pe cei care se apropie de istoria veche. Unii cred cã Tomiris stãpânea regatul amazoanelor, dar, dupã cum spun scrierile vechi, regina a urmat la tron dupã moartea regelui. Eminescu o imagineazã pe Tomiris în epopeea “Gemenii”, încã prea putin cercetatã. Kazahii de astãzi au convingerea cã istoria lor a început cu… Tomiris. Massagetii erau numiti Saka. Unii istorici turci cred si astãzi cã massagetii erau de neam turcic, fiind iranizati odatã cu migratia lor spre rãsãrit! Autohtonii din Tadjikistan si cei din Turcmenistan se revendicã tot de la massageti. Uzbecii cred la fel. Cambize a cucerit Egiptul cu ajutorul massagetilor, celebri în epocã datoritã cailor lor fãrã egal. Turcmenii sustin cã rasa de cai Akhal-Teke provine de la massageti. Cai pe care i-au folosit mai târziu Darius si Alexandru Macedon. Unii istorici considerã cã massagetii au fost asimilati de iranieni si de chinezi. Oricât de diverse ar fi opiniile, toti cercetãtorii au cãzut însã de acord pe o singurã idee: massagetii erau de origine europeanã. Tomiris era asemuitã cu Talestris, regina amazoanelor de mai târziu. Paulus Peter Rubens si-a intitulat tabloul “Tomiris, regina scitilor” (sau getilor cei mari, neam tracic, n.a.). Mattia Preti a pictat si el un tablou cu Tomiris. Iordanes o considerã pur si simplu “Getarum regina” (sau a scitilor, deci… n.a.)…
De-a lungul veacurilor, până în zilele noastre, originea massageţilor a iscat numeroase controverse. Nu insist asupra acestora. Realitatea este că massageţii sunt urmaşii tracilor care au migrat spre răsărit din regiunea carpato-danubiano-balcano-pontică. Încă din neolitic.
Doi cercetători de renume, desfăşurându-şi activitatea în mod independent, au ajuns la aceeaşi concluzie privind originea comună a popoarelor ce sălăjuiesc din Antichitate pe întinsul spaţiu cuprins între Dunăre şi China. Este vorba de istoricul german Heinrich Iulius/Henry Jules Klaproth şi cercetătorul francez Saunt-Martin.
Elevi fiind, am fost învăţaţi să credem că migraţiile s-au produs numai din Asia spre Europa. Nu am fost pregătiţi să acceptăm că fenomenul s-a produs şi invers, în timpuri istorice străvechi. Locuitorii ancestrali din spaţiul carpatin au migrat în toată Europa şi spre răsărit, până în China. Asemenaa tuturor dacilor, massageţii se închinau la Soarele Neînvins şi sacrificau cai pe altarele Soarelui. Kazahii din zilele noastre sunt convinşi că istoria lor începe cu…Tomiris. Autohtonii din Tadjikistan, Turkmenistan şi Uzbekistan se revendică din massageţi.
Massageţii au ajuns până în Asiria. În perioada 669-626 î.Hr. s-au aliat cu regele Assurbenipal contra Mezilor.
Nenumărate dovezi indică faptul că amazoanele făceau parte din acelaşi neam al massageţilor. Ele formau un ordin al luptătoarelor din aceeaşi etnie. Mitul amazoanelor este reţinut de greci în epoca în care massageţii se deplasau spre Anatolia. Morminte ale amazoanelor au fost descoperite ala frontiera dintre Kazahstan şi Rusia.
Geograful antic Strabon (60î.Hr.-26 d.Hr.) ne spune că neamurile geto-dacice vorbeau aceeaşi limbă, de la Carpaţi până în Centrul Asiei.
Darius, urmaşul lui Cyrus, a pătruns cu oştile în ţinutul massageţilor, însă nu a reuşit să înfrângă „triburile conduse de Tomiris”, după cum specifică cronicile. Tot în cronici stă scris că Darius a fost oprit din războaiele de cotropire dincoace de Dunăre, „unde numai podul construit de perşi (peste Dunăre) îl salvă pe rege şi armata lui să nu împărtăşească soarta lui Cyrus, fugărit de oştile şeţilor”.
La fel, nici Alexandru cel Mare nu reuşi să cucerească pe massageţi. Faramane, unul dintre prinţii din Hortezum (vechi stat iranian construit în sec. VIII-VI î.e.n., pe cursul inferior al fluviului Amudaria) a vrut să încheie o alianţă cu acest mare comandant. Arian, istoricul expediţiilor lui Alexandru, relatează că Faramane venise cu 1.500 de călăreţi şi i-a propus lui Alexandru, în schimbul alianţei contra sciţilor din Ucraina, că îi va aduce şi pe Colehi şi amazoane. Istoricul Burchard Bentjes scrie că, în urma acestei alianţe, „sciţii din Ucraina şi de mai departe au fost alungaţi”, iar Faramane a înfiinţat statul Amu Daria.
Se pare că pe monumentul circular de la Adamclisi este consemnată această luptă, deoarece pe monument apar şi amazoanele. Iar mulţi istorici au căzut de acord că acest monument este mult mai vechi decât pătrunderea lui Traian în Dacia.
Prof. dr. în istorie Augustin Deac subliniază similitudinea dintre scrierea din „Codex Rohonczy” şi scrierea alană, alanii fiind urmaşii massageţilor. Odinioară, Prutul era considerat fluviul alanilor şi se pare că oraşul Iaşi a fost întemeiat de ei. Satul Iaşca de la gurile Nistrului, la fel.
S-au autointitulat yas, alanii fiind semnalaţi şi de chinezi, în 1260 e.n., sub numele de anzai, şi de greci care i-au numit asauoi. Alanii au migrat până în nordul Franţei în Spania şi nordul Africii. Osetenii de azi sunt urmaşii lor.
Nota A – Artemisia Gentileschi (1593-1653) a fost unul dintre primii pictori bine-cunoscute de sex feminin.
Nota B – Descrierea Boudicei poate fi găsită în lucrările Lui Tacitus, sau Dio Cassius, cu toate că la ambii e practic identică. Ambii remarcă, că Boudica era de sânge regal, de înălţime înaltă, avea o minte ageră. Părul ei era roscat si drept, lung până la talie, voce aspră si o vedere pătrunzătoare. De obicei purta o tunică colorată, la fel si o manta. Soţul ei, conducătorul Prasutag, era regele icenilor, care locuiau în regiunea Norfolk de azi. Aceste pământuri practic nu erau sub controlul Romei, deoarece în timpul cuceririi Britaniei de către imperatorul Claudius în anul 43, icenii s-au unit cu armatele lui în calitate de aliaţi. În anul 47, în timpul încercării lui Publius Octorius Scapula de a-i dezarma, ei au reusit de a-si apăra dreptul lor la independenţă. Prasutag era mai în vârstă decât soţia sa si a trăit o viaţă lungă. Pentru a-şi păstra neamul, el, la fel ca pe ambele fiice ale sale, l-a făcut comostenitor al tronului pe imperatorul roman.
A “tolera” independenţa regatelor unite era o practică romană normală cu condiţia ca regatul se lăsa ca mostenire imperatorului roman după moartea conducătorului curent a regatului. Astfel, de exemplu, au fost anexate la imperiu provinciile Bitinia si Galatia (Galatia). La fel, Legea romană permitea lăsarea mostenirii numai pe linia bărbătească. De aceea, toate încercările lui Prasutag de a păstra pe tron familia sa au fost zădarnice. După moartea sa, regatul său a fost anexat la Imperiul Roman. Pământul si averea au fost confiscate. Averea nobililor si a robilor erau deja egale. Potrivit lui Tacitus, Boudica a fost biciuită, iar fiicele ei au fost violate. La fel a fost prădată trezoreria lui Prasutag, care mulţi ani a trăit din banii romani.
În anul 61, britanii, druizii şi icenii, sprijiniţi de vecinii lor s-au răsculat împotriva romanilor. Sufletul răscoalei a fost Boadicea, care conducea o armată de peste 230.000 de oameni. Această femeie era mai degrabă dispusă să moară în luptă, decât să trăiască în robie. Mai bine instruiţi şi cu o dotare superioară , romanii au învins. Curând după înfrângere, Boadicea a murit. Conform surselor amintite a avut parte de o înmormântare fastuoasă.
Nota B – Descrierea Boudicei poate fi găsită în lucrările Lui Tacitus, sau Dio Cassius, cu toate că la ambii e practic identică. Ambii remarcă, că Boudica era de sânge regal, de înălţime înaltă, avea o minte ageră. Părul ei era roscat si drept, lung până la talie, voce aspră si o vedere pătrunzătoare. De obicei purta o tunică colorată, la fel si o manta. Soţul ei, conducătorul Prasutag, era regele icenilor, care locuiau în regiunea Norfolk de azi. Aceste pământuri practic nu erau sub controlul Romei, deoarece în timpul cuceririi Britaniei de către imperatorul Claudius în anul 43, icenii s-au unit cu armatele lui în calitate de aliaţi. În anul 47, în timpul încercării lui Publius Octorius Scapula de a-i dezarma, ei au reusit de a-si apăra dreptul lor la independenţă. Prasutag era mai în vârstă decât soţia sa si a trăit o viaţă lungă. Pentru a-şi păstra neamul, el, la fel ca pe ambele fiice ale sale, l-a făcut comostenitor al tronului pe imperatorul roman.
A “tolera” independenţa regatelor unite era o practică romană normală cu condiţia ca regatul se lăsa ca mostenire imperatorului roman după moartea conducătorului curent a regatului. Astfel, de exemplu, au fost anexate la imperiu provinciile Bitinia si Galatia (Galatia). La fel, Legea romană permitea lăsarea mostenirii numai pe linia bărbătească. De aceea, toate încercările lui Prasutag de a păstra pe tron familia sa au fost zădarnice. După moartea sa, regatul său a fost anexat la Imperiul Roman. Pământul si averea au fost confiscate. Averea nobililor si a robilor erau deja egale. Potrivit lui Tacitus, Boudica a fost biciuită, iar fiicele ei au fost violate. La fel a fost prădată trezoreria lui Prasutag, care mulţi ani a trăit din banii romani.
În anul 61, britanii, druizii şi icenii, sprijiniţi de vecinii lor s-au răsculat împotriva romanilor. Sufletul răscoalei a fost Boadicea, care conducea o armată de peste 230.000 de oameni. Această femeie era mai degrabă dispusă să moară în luptă, decât să trăiască în robie. Mai bine instruiţi şi cu o dotare superioară , romanii au învins. Curând după înfrângere, Boadicea a murit. Conform surselor amintite a avut parte de o înmormântare fastuoasă.
Nota C –
Zenobia (240-274) s-a născut şi a crescut în Siria. La vârsta de 18 ani
s-a căsătorit cu Septimius Odaenathus, regele din Palmyra. După
asasinarea soţului, Zenobia s-a răzbunat în felul ei: a cucerit noi
teritorii. S-a proclamat regină a Egiptului. Apoi cucereşte Anatolia,
Palestina şi Libia, luând în stăpânire rutele comerciale ale romanilor. A
fost înfrântă de armatele romane conduse de Aurelian.
de Teodor Filip basarabialiterara
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu